L-am vizitat în această iarnă la reședința din Baia Mare pe Înalt Preasfințitul Arhiepiscop Justinian Chira, Episcopul ortodox român al Maramureșului și Sătmarului, cu care am purtat o lungă discuție despre copilărie, viață, moarte, înviere, amintiri, oameni și locuri. De la înălțimea veacului pe care l-a străbătut, Înalt Preasfinția Sa mărturisește simplu și luminos o continuă și totală slujire lui Dumnezeu și semenilor. Fiecare clipă, fiecare cuvânt împărtășit nouă pot fi tot atâtea file de Pateric pe care, la rându-ne, cu bucurie, le-am consemnat pentru a vi le oferi.
Înalt Preasfinția Voastră, ce este copilăria? Are vreo semnificație faptul că v-ați născut în Duminica Mare?
Copilăria este epoca cea mai sfântă pe care a avut-o Adam înainte de a cădea în păcat. Atunci a trăit adevărat copilul care a generat toată suflarea omenească.
În sat la mine, Duminica Tuturor Sfinților, de după Pogorârea Duhului Sfânt, este numită Duminica Mare. Mama mereu îmi spunea că m-a născut într-o zi cu multă lumină, când intrau preoții în Sfânta Liturghie. În sunetul clopotelor m-a născut mama, în anul 1921. În sat trăia o moașă bătrână. Ea a asistat la nașterea mea. M-o luat moașa de un picioruș, așa, și m-o dus în fața mamei și i-o spus: „Nepoată, că moașa îi zice la lehuză nepoată, ai născut un fecior. Ăsta a fi a ajunge om mare!” Și cuvântul acesta s-o răspândit în tot satul. Și când eram mai mare, se uita lumea la mine parcă cu alți ochi, deși eu nu eram cu nimic diferit de ceilalți copii.
La mănăstire, ca omul care pleacă la lucru
Când ați simțit că trebuie să-L slujiți pe Dumnezeu ca monah?
Permanent. De multe ori începeam să plâng de dor. Mi-era foarte dor de o țară. Și eu știam că sunt născut pentru această țară. Dar nu știam unde și ce e. Asta era în mintea mea când eram copil.
La 16 ani, am vrut să plec la mănăstire. Dar mama și tata m-au rugat să nu-i las singuri. Și n-am putut rezista la porunca lor.
Când a murit tata meu Ilie, eram singur cu el. Era bolnav. Slăbit. M-a rugat să-l punem jos, în fața casei. Bătrânii din satele noastre, în ceasul morții, sunt culcați în fața casei pe pământ.
Era noiembrie. Mama era plecată la surori. Și tata m-a chemat și m-am așezat în genunchi, acolo unde era el culcat. Mi-o spus sever: „Să ai grijă de mă-ta!”. Și m-o tras la pieptul lui. Și cu amândouă mâinile, tata Ilie, de 66 de ani – care nu știa carte, ca și mama – m-a binecuvântat pe cap, ca un episcop. Și după aceasta, mi-a poruncit: „Citește-mi Paraclisul!” Am rămas mirat de unde știa tata de Paraclis. Pentru că la noi în sat nu se citea la biserică niciodată Paraclisul. Și am luat o carte veche, cu literă chirilică, o aveam în casă, și cu cartea pe fața tatălui meu am început să citesc „Paraclisul Maicii Domnului”. Am citit o pagină, două și am simțit că tata o adormit. N-am știut, domnule, nici un moment când a murit. Tata nu a murit. Tata a adormit.
La vârsta de 20 de ani, am decis să plec la mănăstire. Așa cum pleacă omul la lucru dimineața. Așa am plecat eu. Am ieșit din casă în zori. Și mama m-a întrebat: „Unde mergi, dragul meu?”, că era bolnavă pe pat. Cu trei zile înainte îi spusesem că peste trei zile merg la mănăstire. Și mama s-a bolnăvit de supărare. „Merg numa până afară”, i-am răspuns. N-am îndrăznit să-i spun că plec definitiv, pentru că credeam că dacă spun aceasta moare.
Am ieșit din casă, m-am oprit la marginea satului, m-am uitat înapoi, am văzut că răsare soarele, mi-am făcut cruce și am zis: „Amin! Niciodată înapoi nu mă întorc”.
Și ați ajuns la Rohia†¦
Eu nu cunoșteam Rohia. Dar am plecat totuși spre†¦ Mănăstirea Rohia! Când am ajuns, pe înserat, mi-a făcut o impresie sinistră.
Am intrat și am spus: „Am vinit că vreau să intru la părintele stareț”. Și am intrat la părintele stareț Nifon Matei. Stătea pe scaun. „Eu sunt Ion, de care duminică v-o vorbit preotul din sat că vreau să vin la mănăstire.” „Știu, știu”, zice. „Am vinit că vreau să rămân la mănăstire”, spun eu. Și starețul mi-o zis, așa, foarte blând: „Păi să videm dacă te-om pute primi! De ți-a plăcea†¦”. „Dar eu am vinit să stau la mănăstire!”, zic. „Bine, bine, am înțeles. Lasă, stai un pic pe aici și să vedem dacă îți place”, spune dânsul. Și atunci eu am repetat a treia oară, plângând: „Dar eu am vinit să stau la mănăstire!” Și atuncea starețul s-o ridicat, m-o strâns la piept zicând: „Bine draguâ meu! Eu ți-am spus ca să stai puțin, ca să videm dacă rămâi. Dacă tu ții, te primesc. Când începi?” „Acum!”, i-am răspuns hotărât. Asta a fost intrarea mea în mănăstire.
După ce am ieșit de la stareț, am auzit deodată toaca. Acesta a fost momentul în care s-o deschis cerul, s-o făcut lumină. Și această lumină nu s-a stins în sufletul meu până astăzi.
Și totuși ați rămas singur în mănăstire în 1959†¦
În 1944, a murit starețul. Și atuncea, din lipsă de altceva, am rămas eu stareț. Odată cu Decretul din 1959, am fost de mai multe ori amenințat de Securitate, ca să plec de la Rohia. Dar eu eram decis, că orice s-ar întâmpla să rămân. Pe 30 octombrie 1959, au plecat ultimii frați. Eram 16. Am săvârșit Sfânta Liturghie împreună, apoi am ținut Vecernia, cu rugăciuni pentru toți. După cină, ne-am despărțit, spunându-le: „Plecați, dar cu sufletul să rămâneți aici!”.
Pe la ora 11:00 noaptea, au plecat toți. Unii pe drumul spre sat, alții spre Lăpuș, alții spre Boiereni. Și eu am rămas singur în fața bisericii, în întuneric. Atunci mi-a rămas absolut pustiu sufletul.
La o săptămână, a venit primul secretar de la Lăpuș, tovarășuâ Rusu. Un miner fără nici o pregătire, foarte rău. Mi-a propus să plec și eu. Să fac cerere că de bună voie plec din mănăstire!
I-am spus: „Eu nu plec!” „Dacă nu pleci, avem noi alte mijloace cu care să te facem să pleci!”, mi-a răspuns. Și atunci, l-am întrebat: „Tovarășuâ prim secretar, dumneata ești membru de partid?” „Cum mă întrebi așa ceva? Păi, eu sunt primuâ secretar al raionului.”
„Tovarășu’, repet: ești membru de partid?” „Sigur că sunt! Și ce-i cu asta?” „Dumneata, domnuâ Rusu, faci ce vrei sau faci ce-ți poruncește partiduâ?” „Ce-mi poruncește partiduâ fac!” „Dumneata știi cine îmi poruncește mie? Episcopia! Biserica! Dacă Biserica îmi dă poruncă să viu la dumneata la raion să-ți păzesc porcii, o fac! Dar să am poruncă de la Biserică. Nu de la dumneata!”, i-am spus hotărât. După acest cuvânt, a lăsat capul în pământ, s-a întors și o plecat și niciodată nu o mai venit!
Moartea este o sărbătoare. La fel și viața
Ce reprezintă Maramureșul pentru Înalt Preasfinția Voastră?
Este spațiul sacru în care m-am născut. O țară necolonizată niciodată. Noi suntem urmașii dacilor liberi.
Spuneați cândva că „moartea este o sărbătoare”. De ce? Dacă moartea este o sărbătoare, atunci ce este viața?
Moartea e o sărbătoare, pentru că moartea nu este moarte. Viața tot sărbătoare este. După învățătura lui Hristos, moartea nu este decât o trecere în altă lume. Este continuare a vieții. Un început al marii sărbători care se termină pe pământ și se continuă după despărțirea sufletului de trup și trecerea noastră în Împărăția lui Dumnezeu.
E un moment solemn moartea! Miliarde de oameni au trecut prin această poartă. Putem noi s-o ignorăm, s-o disprețuim? Se vorbește acuma așa mult despre sfârșitul lumii! Este absolut o înșelare de la diavol acest lucru. Sfârșitul nu-l decidem noi. Aceste lucruri le știe numai Tatăl. Și numai când decide Tatăl, atunci va fi sfârșitul lumii.
Mi-am amintit de o poveste tulburătoare despre moarte și înviere. Aceea a lui Alexandru†¦
Este unul dintre cele mai importante momente din viața mea. Eram stareț la Rohia. Alexandru era student. Venea la Rohia destul de des. Tot timpul stătea pe scări în fața bisericii. Terminase anul II la Politehnică. Stătea și privea spre biserică, în lumea lui. Era foarte, foarte trist. Era bolnav. Inima nu-i lucra în ritm cu organismul. Nu putea face față, pe ce crește omul. Și el știa, că doctorii i-o spus că nu-i salvare. Și după o lună o plecat la Lăpuș. La sfârșitul lui februarie, am primit o veste. A vinit un delegat de la Alexandru și mi-o comunicat : „Alexandru vă roagă să veniți să-l vizitați”.
Timpul era foarte urât. A doua zi dimineață, prin întuneric, am plecat, peste pădure, la Lăpuș. Când am ajuns, se făcea ziuă. Gospodarii ieșeau cu treburile. „Vii la Alexandru?”, m-o întrebat cineva. „Da, vin.” „Dar știi ce s-a întâmplat cu el?” „Nu știu, nu am auzit.” „Alexandru – îmi spune omul – a murit. Și după ce a murit, a înviat! Și a spus la familie să vă cheme la el. Daâ înainte de a muri, s-a răzvrătit extraordinar împotriva lui Dumnezeu. Și hulea împotriva Lui: «De ce-mi iei viața? Vreau să trăiesc! De ce-mi iei viața?». În acele momente a murit strigând.” Am ajuns în curte, iar mama și sora lui mi-au repetat aceleași cuvinte.
Am intrat în casă. El stătea în pat, cu piciorușele pe un scaun mic. „Ai vinit părinte stareț?”, m-o întrebat râzând. „Am vinit.” „Da știi ce mi s-o întâmplat?” „Am auzit, mi-o spus mamă-ta.” Și-ncepe să-mi povestească: „Am căzut într-o stare de deznădejde și dușmănie împotriva lui Dumnezeu. Că de ce-mi ia viața. Eram aici pe pat. Și au vinit – el n-avea educație creștină ca să știe să spună cine o vinit – în momentele acelea doi și m-au luat de aici și m-au dus până la marginea orizontului. Și, de acolo, înapoia mea, am văzut lumea. Și încolo, în fața mea, am văzut cealaltă lume. Dar când cei doi au vrut să mă treacă dincolo de orizont, adică în cealaltă lume, am auzit o voce spunând: «Nu îl putem primi la noi. Pentru că s-a lepădat de noi. Dar nu-l putem arunca nici în iad, pentru că e curat! Dar duceți-l înapoi să se spovedească și să se împărtășească, și apoi l-om primi la noi».
Așa m-am pomenit din nou în trup. Și am trimis după dumneata. Dar am rămas cu imaginea lumii ceia. Și sunt așa de fericit că știu unde plec acuma. Și am rămas așa de fericit†¦ Că m-ai văzut și vara trecută cât eram de trist și iată mă vezi acuma că zâmbesc și că sunt vesel. Pentru că acuma știu că plecarea mea e la viață. Nu la dispariție. Dar am o rugăminte, părinte stareț: Dumneata, la toate predicile, să le spui la oamenii credincioși, mai ales la tineri, să nu fie cu îndoială. Să creadă în Dumnezeu, să creadă în suflet și în viața veșnică. Asta să le spui mereu la oameni. Asta e ultima mea dorință. Și să vii să-mi faci înmormântarea dumneata”.
„Alexandru, zic, așa cum zici în fața unui muribund, o să te faci bine. Nu vorbi de înmormântare”…
S-a spovedit, s-a împărtășit și eu am plecat la mănăstire. Peste câteva zile, mi s-a trimis veste să merg la înmormântare, că Alexandru a murit. Și când l-am spovedit, era o lapoviță și o ninsoare! Dar la înmormântare, domnule, era altă lume. Era începutul lui martie și un timp tare frumos. Niciodată în Lăpuș, spunea lumea, nu fusese un cer așa de albastru, de o frumusețe extraordinară. Iar la înmormântare erau sute de oameni.
Și am făcut înmormântarea. Dar regret până acum și voi regreta toată viața că n-am fost în stare să fac slujba cum o făceam noi și că n-am avut tăria ca să vorbesc cum trebuie vorbit. M-a copleșit total acel moment. Mi-a închis gura!…
Despre Dumnezeu și Înviere
Cum Îl vedeți Înalt Preasfinția Voastră pe Dumnezeu? Unde trebuie El căutat?
Niciodată, noi nu putem să spunem că L-am văzut pe Dumnezeu. Dumnezeu este nevăzut. Să n-avem îndrăzneala ca să Îl vedem pe El în afară. Să privim înăuntru. Pentru că în fiecare inimă este lăcașul lui Dumnezeu.
Vorbiți-ne despre Învierea Domnului†¦
Pentru mine, la 92 de ani, care am trăit din copilărie cu gândul la Dumnezeu, la cetatea de sus a Ierusalimului, sunt așa de clare problemele… Prin întruparea lui Hristos, am devenit și noi din neamul lui Dumnezeu! Învierea este argumentul suprem al întregii revelații. Prin învierea lui Hristos s-a fundamentat, la modul absolut, împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Fără învierea Lui, pământul ar fi rămas în stăpânirea Satanei. Hristos, din mormânt, S-a coborât în infern și, prin dumnezeirea Sa, a transformat infernul în paradis! Când L-au văzut pe Hristos coborând, în frumoasa Lui făptură de împărat, Adam, cu tot neamul care a murit, a urcat cu El.
La Înviere, când au mers femeile mironosițe ca să-I facă ultima pregătire, nici nu le-a trecut prin gând că Hristos a Înviat. Un înger îmbrăcat în alb sau doi s-au arătat. Poate că o fi fost plin acolo de îngeri, oastea cerească toată și nevăzută, căci Hristos nu a fost singur niciodată. Femeile au plecat îngrozite. Magdalena, care era foarte datoare că fusese salvată de Hristos de șapte demoni, când s-a întors de la mormânt, a văzut un bărbat. O persoană. Și i-a strigat: „Domnule, spune unde ați pus pe Iisus, să mă duc să-L iau”. Și Mântuitorul se întoarce și zice: „Marie”. Și în momentul acela, Maria Magdalena a recunoscut vocea Lui. Și s-a repezit Să-L îmbrățișeze. Și Mântuitorul a oprit-o. Și noi spunem greșeli, că a respins-o din dispreț. Nu! Nu a respins-o din dispreț. Evanghelistul Ioan spune clar: „Nu te atinge de Mine”. Argumentul! Îl cunoști? Dacă nu, ți-l spun: „Nu te atinge de Mine, PENTRU CĂ!”
Acest „Pentru că” este teribil. „Pentru că încă nu M-am urcat la Tatăl Meu!”… Hristos trebuia să aibă primul contact cu Tatăl Său din ceruri. Și apoi să primească îmbrățișările apostolilor, spre seară. Și continuă: „Mă urc la Tatăl Meu și Tatăl vostru, Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru”. Ce teribil e acest cuvânt al Evanghelistului Ioan!
Bucurii, tristeți, frică, îngeri și viitor
Ce vă bucură cel mai mult?
Toată creatura pe care a făcut-o Dumnezeu.
Și ce vă întristează?
Mă doare că Îl supărăm pe Dumnezeu. Că îi tăgăduim existența. Din inconștiență. Nici demonii nu fac această fărădelege pe care o face omul!
Vă este frică de ceva?
Numai de Dumnezeu și de mine. De mine mi-e frică să nu greșesc la Dumnezeu și la oameni. Și mai ales îs foarte mâhnit că de multe ori am greșit în fața oamenilor. A fraților mei. Mă simt înconjurat de oameni, ca de îngerii lui Dumnezeu.
Există oameni îngeri?
Toți suntem îngeri.
V-ați întâlnit cu îngeri?
Și vreți să vă răspund? Sunt taine pe care un sihastru nu le divulgă! Fiecare om care are un dram de sfințenie în el nu-L divulgă pe Dumnezeu!…
Spuneți-ne ceva despre rugăciune†¦
Rugăciunea nu are nume. Rugăciunea este întâlnirea reală cu Dumnezeu. Dacă te rogi și nu ai conștiință că vorbești cu Dumnezeu, că te aude Dumnezeu, că te ascultă Dumnezeu, rugăciunea e falsă.
Mai există sihaștri în Maramureș?
Nu pot să răspund „da” sau „ba”. Pentru că aș greși. Dar nici nu pot să spun „Da, există!”, pentru că aș greși și mai rău. Aș cădea în păcatul mândriei!
Ce ne așteaptă în viitor?
Ceea ce ne-a pregătit Dumnezeu. Nu se petrece nimic la întâmplare. Absolut tot ce se întâmplă în lume e hotărârea lui Dumnezeu.
Ce ar trebui să facă pentru popor cei care ne conduc?
Să-și facă fiecare datoria acolo unde se găsește! Când își va face datoria, de la femeia de serviciu până la șeful statului, țara va fi cu adevărat raiul pe pământ. Întâi sunt vinovat eu că lucrurile nu merg bine! Toți suntem vinovați.
Mi-a spus un străin: „La dumneavoastră în țară nu se lucrează! Dumneavoastră ați putea trăi numai din fructe de pădure, din plantele medicinale. Dar nu știți să vă valorificați potențialul”. Mi-a fost rușine când mi-a spus așa ceva.
Aveți un mesaj pentru noi, de la înălțimea veacului pe care l-ați străbătut?
Cum se spune? „Verba volant scripta manent.” Toată viața mea am adresat mesaje. Din copilărie vorbeam la oameni depre Dumnezeu.
Eu am fost într-o permanentă, cu profundă smerenie, împlinire a datoriei. N-am neglijat însă nici „scripta”. Uită-te dumneata aici.
Este al 178-lea caiet în care scriu în fiecare zi, din anii ’40 încoace, mesaje pentru semeni. Fiecare caiet are cel puțin 300 de pagini. Cândva vor fi toate cunoscute. Iar de publicat am publicat 28 de titluri! Dacă acceptați vă ofer și dumneavoastră! Vă mulțumesc foarte mult. Pentru mine este o foarte mare bucurie că m-ați vizitat. Înalt Preasfinția Voastră, noi Vă mulțumim!
(Interviu publicat în Ziarul Lumina din data de 19 februarie 2013)
