Scărișoara, din Episcopia Maramureșului și Sătmarului, este cel mai vestic așezământ monahal ortodox românesc. Mănăstirea se află la mai puțin de 20 km de Carei, în apropierea localității Scărișoara Nouă, județul Satu Mare, și la numai 3 km de linia de frontieră care desparte România de Ungaria. Altar al Ortodoxiei la marginea lumii catolice, așezământul, ridicat din dorința familiilor de moți din localitate, își îndeplinește cu smerenie menirea, „deschizând” granița pentru toți cei care Îl caută pe Hristos, de dincoace și de dincolo de frontieră, fie ei români sau maghiari, ortodocși sau catolici.
Scărișoara Nouă, localitatea de pe granița cu Ungaria, este poate cel mai elocvent exemplu al faptului că românii, siliți nu de puține ori în istorie să o apuce în bejenie, își iau cu ei la plecare satul, biserica și tradițiile. Chiar dacă uneori sunt nevoiți să le poarte prin vremuri doar în suflete. Se vor lipsi de multe, dar niciodată de acestea.
În 1924, mai multe familii de moți ortodocși din Apuseni au fost colonizate pe granița de vest a țării, la mai puțin de 20 km de Carei, în mijlocul lumii catolice. Cu pământurile lipite de graniță, și-au ridicat satul, Scărișoara Nouă, dându-i numele așezării părăsite din munți. În 1940, după Dictat, au fost alungați, dar au revenit, sprijiniți de confrații din localitatea învecinată. Ortodocși din tată-n fiu, și-au purtat biserica în inimi și și-au pus la păstrare tradițiile într-un muzeu al moților, ridicat în mijlocul satului, rugându-l pe Crăișorul munților, adică pe Avram Iancu, să le păzească de acolo, din ceruri, de unde se află.
După 1990, cele aproximativ 80-90 de familii de moți din Scărișoara Nouă au dorit să vadă și mănăstire ortodoxă întrupată în noul pământ.
Loc de mănăstire și de pomenire
„Mănăstirea are hramul «Sfântul Ioan Botezătorul». În anul 1991, credincioșii din Scărișoara Nouă l-au rugat pe Înalt Preasfințitul Justinian, Arhiepiscopul nostru, să binecuvânteze înființarea unei mănăstiri aici. Ei au mers cu Înalt Preasfințitul în marginea satului, exprimându-și dorința ca acolo să se ridice mănăstirea.
Întorcându-se spre Pișcolt, Înalt Preasfinția Sa a zărit actualul loc pe care se află așezământul. A lăsat mașina undeva mai jos și a venit până aici. Se spune că în anul acela terenul era cultivat cu secară. «Aici să fie loc de mănăstire», a spus Înalt Preasfințitul, și a îngenuncheat sărutând pământul, binecuvântându-l. Și tot atunci a stabilit ca pe 24 iunie să sfințească locul și să înceapă lucrările la biserica viitoarei mănăstiri. A trecut timpul și Dumnezeu i-a ajutat pe toți cei care au ridicat ceea ce se vede.
Primul stareț a fost părintele Serapion Nădejde, care a stat aici câțiva ani. Apoi, îmbolnăvindu-se, s-a retras, dormindu-și acum somnul de veci la Mănăstirea Lainici. A venit după aceea părintele Veniamin, iar din 1995 până în 2007 a fost aici părintele Teofil Pop, care este acum stareț la Mănăstirea Moisei.
Din 23 aprilie 2007, am venit noi, cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Justinian și a Preasfințitului Iustin, și am continuat lucrările aflate în desfășurare”, ne spune părintele arhimandrit Timotei Bel, starețul așezământului, exarhul mănăstirilor din Episcopia Maramureșului și Sătmarului.
Drum spre chipul marginii de țară
Am ajuns la cea mai vestică mănăstire din țară într-o seară cețoasă, spălată de o ploaie primăvăratică, scuturată aproape vertical din cer, care înmuia zăpezile uitate pe câmpuri de iarna ce nu se prea lăsa dusă.
Plutea în aer chipul tăinuit al marginii de țară, misterios și rece, perceput aproape fizic de noi, dincolo de lăstărișul de pe marginea drumurilor și canalelor prin care, cu nu prea mulți ani în urmă, se ascundeau grănicerii care păzeau frontiera.
Un drum șerpuit, nisipos, înfiorat de ceață ne conducea în nevăzut. Și, deodată, acolo, în coasta țării, străjuită de statuia lui Avram Iancu, ni s-a deschis în față mănăstirea. Un fel de lacrimă de piatră, scursă pe obrazul fâșiei arate, sau un alt fel de Iordan, pe malurile căruia trebuie să apară, din clipă în clipă, Ioan. Botezătorul Domnului, cel ce umblă înveșmântat în piele de cămilă și se hrănește cu lăcuste.
Dincolo de mirare, dincolo de emoțiile primei impresii, ne-am regăsit în bucuria trăirii ortodoxe, în liniștea și căldura ei, deodată cu intrarea în biserică. Un interior luminat, pe care l-am perceput mult mai înalt decât lasă să se creadă trupul exterior al clădirii, cu icoane făcătoare de minuni, cu o frescă realizată de pictorul maramureșean Ioan Botiș, în stil bizantin, și cu două steaguri tricolore pe solee.
Jur-împrejurul bisericii se află altarul de vară, clopotnița, agheasmatarul și un corp armonios de clădiri, care adăpostește un muzeu, cu obiecte aparținând moților, adunate de călugări de prin satele din Apuseni, o bibliotecă bogată, cu vreo 5.000 de volume, și un spațiu multifuncțional, impresionant din punct de vedere arhitectural.
Slujire responsabilă și iubitoare
„Deși trăim într-o zonă cu populație majoritar catolică, noi Îl slujim pe Hristos așa cum am învățat. Așa cum spune sfânta rânduială duhovnicească și tradiția ortodoxă. La slujbele noastre vin credincioși din satele vecine, de la Carei, din județ, și de dincolo de graniță. Chiar zilele trecute au fost 50-60 de credincioși maghiari. Noi ne rugăm și pentru ei, și ei simt dragostea și binefacerea rugăciunilor în viața lor. Nu facem nici o diferență între ei și români. Îi iubim, îi prețuim, îi sfătuim și ne rugăm. Și ei apreciază acest lucru.
În mănăstirea noastră este armonie, dragoste, pace, liniște și bună înțelegere. Slujirea Bisericii strămoșești, chiar aici la granița cu lumea catolică, păstrarea rânduielilor și a tradiției ortodoxe sunt firești și ziditoare. Dar și o datorie pentru mica noastră obște”, ne mărturisește părintele stareț.
La plecarea spre Carei, farurile mașinii căutau drumul prin întuneric. Parcă pluteam în nevăzut. Și tot scrutând puținul din față, încercam să înțelegem cum de se face ca aici, la marginea țării, să vină să se roage și vecinii catolici de peste fâșie, când au la ei acasă bisericile lor. Dar poate nici nu trebuie să aflăm. Să rămână taină, căci la Dumnezeu toate sunt posibile.
Să-L slujești pe Mântuitorul pe graniță, în cea mai vestică mănăstire a Ortodoxiei românești, înseamnă, poate, a iubi ceva mai mult pe aproapele. Sentiment și datorie ce anulează granițele convenționale și ridică, dincolo de ce ne diferențiază, o trăire și o înțelegere comună a jertfei de pe cruce.
Cu acest răspuns, am spintecat noaptea spre Carei, bucurându-ne de bucuria monahilor „grăniceri”, care se nevoiesc la Scărișoara Nouㆦ
(Reportaj realizat de Dumitru Manolache și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 3 martie 2013)
