Persecuția îndreptată de împăratul Decius (249-251) împotriva creștinilor a fost una dintre cele mai aspre din toată perioada relațiilor dintre Imperiul Roman și creștinism în primele trei secole d.Hr. Cu toate acestea, amploarea evenimentului și desfășurarea sa nu pot fi puse exclusiv pe seama acestui împărat cu o domnie extrem de scurtă.
Motivele reale ale acestei persecuții au fost reprezentate de ura păgânilor împotriva creștinilor, din cauza căreia au izbucnit mai multe focare de conflict în cadrul imperiului, precum și de tradiționalismul exagerat al lui Decius.
Mărturiile istoricilor bisericești despre Decius
Descrierea lui Eusebiu de Cezareea cu privire la împăratul Decius este următoarea: „După ce Filip a domnit șapte ani, a urmat la tron Decius, care din ura pe care o avea față de Filip a început o persecuție împotriva Bisericilor, în cursul căreia și-a sfârșit viața ca martir în Roma episcopul Fabian, în locul căruia a urmat Corneliu” (Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească”, în: „PSB”, vol. 13, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, 1987, p. 257). Ce putem remarca din această scurtă relatare este că urmează întocmai descrierea făcută lui Maximin Tracul. Iat-o și pe aceasta: „După ce împăratul roman Alexandru șSever, n.n.ț și-a dus la capăt domnia sa vreme de treisprezece ani, a urmat la tron cezarul Maximin. Acesta, dintr-o ură față de casa lui Alexandru, care era formată mai ales din oameni credincioși, a pus la cale o persecuție, poruncind să fie nimiciți numai capii Bisericii, pe care i-a socotit vinovați (de rapida răspândire a) învățăturii evanghelice” („Istoria bisericească”, în: „PSB”, vol. XIII, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, București, 1987, p. 251). Ura față de familia sau simpatiile creștine ale împăraților predecesori i-a determinat atât pe Maximin Tracul, cât și pe Decius să persecute creștinismul în general, în opinia lui Eusebiu de Cezareea. Dacă în ceea ce privește „contribuția” lui Maximin Tracul la persecuțiile creștinilor am argumentat suficient într-unul dintre materialele anterioare, unde s-a demonstrat că, în realitate, în afara uciderii unor membri marcanți ai familiei imperiale a Severilor și a unui edict de scurtă durată, care a fost rareori aplicat, acesta nu poate fi considerat un persecutor marcant, așa cum au fost Nero sau Dioclețian – în privința lui Decius, lucrurile sunt mult mai complicate și trebuie relatate pe larg. Istoricul bisericesc Lactanțiu ne oferă o altă descriere a lui Decius, inspirată parcă din istorisirile Cărților Macabeilor despre Antioh al IV-lea Epifanes: „După foarte mulți ani a apărut ca să rănească Biserica, Decius, o fiară dezgustătoare. Fiindcă cine altcineva dacă nu un ticălos ar șputeaț persecuta dreptatea? Și, ca și cum pentru aceasta ar fi fost ridicat pe culmile puterii, a început numaidecât să se dezlănțuie cu turbare împotriva lui Dumnezeu pentru ca imediat după aceea să se prăbușească. Căci pornind împotriva carpilor, care ocupaseră pe atunci Dacia și Moesia, și fiind înconjurat de îndată de barbari și nimicit împreună cu o mare parte a armatei, nu a putut avea nici măcar onoarea unui mormânt, ci, despuiat de haine, a rămas gol, așa cum se cuvenea unui dușman al lui Dumnezeu, ca hrană fiarelor și păsărilor” (Lactanțiu, „Despre moartea persecutorilor”, 4, 1-3, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 51). Descrierea lui Lactanțiu este atât de generală și lipsită de elemente importante, încât ar putea fi aplicată doar prin modificarea numelui și a datelor privind moartea tuturor împăraților persecutori! Ceea ce remarcăm aici este că nu se precizează nici măcar existența edictului de persecuție, ca să nu mai vorbim de informații utile legate de persoana și comportamentul lui Decius.
De ce s-a distorsionat imaginea lui Decius?
Iată o întrebare la care ne vedem nevoiți să răspundem după consultarea izvoarelor creștine importante cu privire la Decius. Astfel, senatorul Decius era de neam roman, spre deosebire de unii dintre cei care domniseră înaintea sa, precum Maximin Tracul sau Filip Arabul. Era un om educat, cu o bună cunoaștere a științei retoricii, poseda o avere destul de mare și era priceput în funcția sa. De aceea, Filip Arabul l-a considerat un om de încredere și l-a trimis în anul 249, care urma să coincidă cu ultimul său an de domnie și cu primul pentru Decius, pentru a înăbuși o revoltă izbucnită în zona Dunării aproape de Dacia. Decius a fost însă proclamat împărat de legiunile pe care le condusese în luptă și a decis să trădeze încrederea lui Filip Arabul. În definitiv, existența unui împărat de sânge străin pe tronul roman era deranjantă pentru orice roman născut astfel, dar cu atât mai mult pentru un senator abil și însetat de putere ca Decius. Oportunitatea nu a fost ratată, iar Decius a ajuns împărat în toamna anului 249, după ce i-a administrat lui Filip o înfrângere fatală la Verona. În pofida descrierilor anterioare, oarecum veroase, ale lui Lactanțiu și Eusebiu de Cezareea, Decius a fost departe de a reprezenta un tiran. Din contră, a dovedit calități de administrator priceput și lider curajos. A restaurat numeroase monumente din Roma și din alte orașe ale imperiului; a construit o serie de clădiri importante. Ceea ce l-a făcut însă pe Decius să persecute indirect creștinii a fost teama sa pentru scaunul său de împărat. El a decis să fie un tradiționalist, un om pe care romanii să îl aprecieze pentru păstrarea cu grijă a tradițiilor religioase existente la momentul respectiv. Așadar, acesta a fost motivul principal pentru care Decius a cerut oficial ca fiecare cetățean din Imperiul Roman să fie obligat să jertfească în templele păgâne și să primească un certificat de confirmare în acest sens. El își dorea o unificare religioasă și politică a Imperiului Roman în toate provinciile îndepărtate ale acestuia, o centralizare. De aceea, Decius nu a pornit în realitate o persecuție îndreptată exclusiv împotriva creștinilor, ci a dat un edict de unificare religioasă a tuturor oamenilor din Imperiul Roman, edict care trebuia respectat printr-o jertfire adresată zeilor. Faptul că creștinii s-au împotrivit poate cel mai aspru la acest edict l-a făcut apoi pe Decius să ia aminte la această credință și să fie pornit împotriva ei, dar intenția sa inițială nu a fost în mod sigur aceasta. Lipsa de comunicare între autoritățile romane și creștini, precum și lipsa înțelegerii de ambele părți, deoarece au existat și creștini care au simțit nevoia să întărâte și mai mult legislativul roman oricum lipsit de discernământ în desfășurarea acestui conflict, a condus la o „persecuție” de mari dimensiuni. În materialul următor ne vom focaliza asupra categoriilor de apostaziere și a influenței populației păgâne în cursul persecuției desfășurate pe vremea lui Decius. (Articol publicat în Ziarul Lumina din 14 martie 2013)
