Omilia Sfântului Grigorie Palama rostită în duminica Samarinencii poate fi considerată un model de omilie dogmatică. Chiar dacă nu abordează de la început până la sfârșit numai subiectul dogmatic, devenind pe alocuri o omilie biblică, această omilie înfățișează punctat taina întrupării și a învierii Mântuitorului, precum și implicațiile acestor evenimente în reconsiderarea și mai ales realitatea demnității firii omenești.
Nu insistăm aici asupra măsurii în care această omilie poate fi considerată numai dogmatică sau numai biblică: „O predică nu se încadrează strict și retrictiv în limitele unui anumit gen. Căci granițele se întrepătrund de multe ori. Bunăoară, o predică tematică va avea câteodată pasaje în care se face exegeza unui text scripturistic, trecându-se granița în genul omiliei exegetice” (pr. prof. dr. Vasile Gordon). Separația de factură scolastică între diferitele direcții ale teologiei nu era deloc prezentă în maniera proprie Sfântului Grigorie Palama de a prezenta tainele credinței. Bineînțeles că o anumită diferențiere, bazată pe principii metodologice, este inevitabilă, însă rezultatul tuturor ramificărilor conceptuale trebuie să tindă spre o viziune unitară a problematicilor de credință. Predica, omilia, cateheza sunt părți integrante și ale cultului dumnezeiesc, și ale exegezei biblice, și ale teologiei istorice. Finalitatea studiului teologic este optimizarea contextului în care cuvântul vieții celei adevărate să fie împărtășit, în condițiile constantei rămâneri în direcția distinctivă și categorică a primirii harului dumnezeiesc.
Hristos S-a ridicat pe Sine din morți
Sfântul Grigorie Palama își începe această omilie cu precizarea că învierea lui Hristos este total diferită de toate celelalte învieri care au avut loc până la El și după El: „Fiindcă toți aceia care s-au sculat din morți au fost sculați de către alții, iar, murind ei din nou, s-au întors în pământ; însă Hristos când S-a sculat din morți, moartea nu L-a stăpânit deloc și El singur S-a sculat pe Sine după trei zile”. Temelia învierii oamenilor capătă astfel substanță concretă. Creștinismul nu devine comemorare pioasă a unui eveniment pentru mulți nesigur. Creștinismul are siguranța repoziționării omului față de moarte prin certitudinea fundamentului învierii dătătoare de viață. „Moartea nu l-a stăpânit deloc” pe Hristos, și nici nu ar fi avut cum, atâta timp cât Însuși izvorul vieții venea să supună moartea. Sfântul Grigorie Palama continuă: „Hristos a făcut ca frământătura din care să fim plămădiți să fie așezată pe același tron cu Tatăl”. Persoană consubstanțială cu Tatăl și cu Duhul, Hristos urcă firea umană la demnitatea de a fi așezată „de-a dreapta Tatălui”.
Vrednicia trupului arătată în Întruparea Domnului
Tema demnității firii umane în viziunea Sfântului Grigorie Palama a fost temeinic conturată de mai mulți părinți atoniți contemporani. Unul din ei spune: „Vrednicia firii omenești și implicit a trupului se exprimă cel mai clar prin întruparea Domnului. După cum spune Sfântul Grigorie, în stilul caracteristic, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om „ca să arate că firea omenească, osebit de celelalte creaturi, a fost zidită după chipul lui Dumnezeu. Prin aceasta, înrudirea ei cu Dumnezeu a ajuns atât de mare, încât a putut să se unească cu El într-un singur ipostas. S-a unit ca să dea cinstire trupului și însăși firii muritoare, astfel ca duhurile cerești să nu se creadă mai de cinste decât omul și să nu se socotească dumnezeiești”. Învierea lui Hristos redă firii marele dar al posibilității îndumnezeirii. Însă acest dar devine lucrător doar cu condiția asumării integrale a firii umane. Hristos a făcut acest lucru. Mai rămâne ca omul să înțeleagă că unitatea propriei persoane este destinată acestui mare dar, și că nimic din cele dăruite de Creator nu e de lepădat: nici trup, nici partea pătimitoare sau cea irascibilă a persoanei umane. Analizând teologia Sfântului Grigorie Palama referitoare la firea umană, un părinte atonit afirmă: „Trupul este bun. Ceea ce este rău este gândirea cea trupească. Când apostolul Pavel vorbește despre „trupul morții”, nu se referă la trup ci la „dorința păcătoasă, apărută mai apoi, după cădere”. Creștinul alungă gândirea cea trupească și-și adună mintea în trup, în primul rând ca să-l facă pe acesta „după chipul lui Dumnezeu””. Sfântul Grigorie Palama, urmând tradiției patristice, învață că „după chipul” nu se limitează la un anumit element al firii omenești, ci se extinde la toată existența umană.
Primirea harului dumnezeiesc în vasele trupurilor noastre
În mod contrar, filosofia greacă vedea trupul ca pe ceva josnic. După Platon, firea trupului nu era decât o haină, închisoare, mormânt al sufletului. Trupul este partea negativă a existenței umane, de o calitate inferioară, rău, și sufletul se găsește în unitate cu acesta până „ce va ajunge la lucrurile folositoare”. Trupul nu este capabil să influențeze major sufletul. Neoplatonicianul Plotin se rușina chiar si la ideea că are trup. Contrar acestor opinii, uneori prezente și astăzi în diferitele gnoze spiritualiste, tradiția patristică opune cuvântul clar al apostolului Pavel: „Că trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace cu nestricăciune și acest trup muritor să se îmbrace cu nemurire” (I Corinteni 15,53). „În Tomul aghioritic, Sfântul Grigorie vorbește despre schimbarea părții pătimitoare a sufletului, și nu despre omorâre. Cu o luptă ascetică potrivită care implică puterile sufletești și părțile trupului, omul câștigă și vede harul dumnezeiesc care a fost făgăduit de Domnul celor „curați cu inima”. Și avem această comoară în „vase trupești/ materiale”, adică în trupurile noastre”.
Așezarea frământăturii noastre pe tronul Tatălui
Moartea devine astfel nu o realitate dureroasă, ci eveniment care depășește puterea de înțelegere a minții create. „Moartea nu l-a stăpânit deloc” pe Hristos, ne spun Sfântul Grigorie și împreună cu el toată tradiția patristică. Moartea este nenorocire pentru cei legați de lumea aceasta. Adaugă însă Sfântul Grigorie: „Pentru cei care disprețuiesc cele ale lumii acesteia și iscodesc tainele lumii ce va să fie, pentru cei care se ostenesc să săvârșească cele de folos pentru moștenirea lumii aceleia, moartea, când vine, nu aduce stricăciune și pagubă, ci îi mută degrabă pe acei oameni de la cele deșarte și trecătoare către ziua cea fără de apus, către viața cea fără de moarte, către bogăția cea de necheltuit, către desfătarea cea necurmată, către slava cea veșnică, către cele ce există cu adevărat și dăinuiesc neschimbate”. Iată așadar, că „Hristos a făcut ca frământătura din care să fim plămădiți să fie așezată pe același tron cu Tatăl”. (Articol publicat în Ziarul Lumina în data de 8 mai 2010, semnat de pr. Roger Coresciuc)
