Marți seara, la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București, a avut loc o nouă întâlnire a Cenaclului literar „Sfântul Simeon Noul Teolog”, având ca temă „Poezia între cult și cultură”, informează „Ziarul Lumina”.
Dezbaterea care a depășit două ore, moderată de poeta Liliana Ursu și părintele Gheorghe Holbea, prodecan al Facultății de Teologie, s-a bucurat de prezența unui grup de tineri de la mai multe facultăți, iubitori ai poeziei și ai lirismului, care și-au expus părerile despre arta poetică, despre inspirație, despre menirea poeziei. La finalul întâlnirii au fost recitate poezii compuse de studenți de la facultățile de teologie și medicină, precum și de adulți care pășesc pe drumul creației lirice. Cenaclul literar este dăruit poeților, dar este în același timp și o dezbatere interactivă cu puncte de vedere foarte puternice, exprimate nu numai de cei care compun poezii, ci și de iubitorii poeziei care trăiesc această formă de artă la fel de intens ca și făuritorii ei. Poezia este specia literară care se intersectează cel mai bine și cu teologia, cu vorbirea despre Dumnezeu, lucru demonstrat de numeroșii sfinți ai Bisericii, care au exprimat adevărul revelat în formele imnului, poeziei și cântării, și putem pomeni pe Sfinții Andrei Criteanul, Efrem Sirul, Roman Melodul, Simeon Noul Teolog, Grigorie Teologul, Ioan Damaschin, Cuviosul Iosif scriitorul de cântări. „Un poet genial și un creștin, Reiner Maria Rilke, spunea despre poezie aceste cuvinte: «Totul este să preamărești». În poezie, noi vorbim de cele mai multe ori despre creația lui Dumnezeu. În momentul în care știi să preamărești smerit un om, un copac, o floare, o întâmplare din viață, o taină, se naște poezia. Noi trăim din uitare în uitare, dar poezia înseamnă a-ți aminti cumva ceea ce nu ai trăit încă”, a spus Liliana Ursu.
Compatibilitatea poeziei cu teologia este posibilă și datorită atitudinii poetului și imnografului față de realitatea cu care se întâlnește. El nu dorește să o explice, să o definească, ci să transmită starea de grație de a fi în preajma unui lucru măreț, de a comunica simțirea și trăirea care se nasc în sufletul său și al cititorilor. Este o formă de comunicare care, deși folosește cuvântul, este dincolo de cuvânt și de limbaj și de expresie. „Poezia în trăirea creștină este o cale de a gusta învățătura de credință a Bisericii. Învățătura de credință este cunoscută la dogmatică, în manualele de teologie, dar până aceasta nu este transformată în imn, nu poate să fie gustată. În imn învățătura devine doxologie, rugăciune, și mă gândesc la cuvintele poetului Vasile Voiculescu care spunea: «Știu fără să pricep Treimea»”, a spus părintele Gheorghe Holbea. La fel ca și teologia, poezia solicită întreaga ființă a poetului și a celui sedus de poezie. Absorbit de entuziasmul alcătuirii unei poezii sau de frumusețea pătrunderii prin lectură în lumea simțămintelor ei, când acest proces se încheie, omul are senzația întoarcerii dintr-un voiaj nevăzut, dintr-o călătorie din altă lume, iar acum trebuie să se familiarizeze din nou cu camera în care a stat sau cu lumea înconjurătoare pe care fizic nu a părăsit-o.
