Împăratul Dioclețian a rămas cunoscut în istorie în special prin persecuția îndreptată împotriva creștinilor. Despre nici un alt împărat roman nu s-a scris atât de mult în ceea ce privește raporturile sale negative cu creștinii. Cu toate acestea, așa cum vom observa atât acum, cât și în materialele următoare, nu Dioclețian a fost cel mai sever în persecuția îndreptată împotriva creștinilor. Galerius, ginerele său, a fost mult mai pornit împotriva credinței celei adevărate.
Dioclețian nu făcea parte dintr-o familie nobiliară și nici nu pare să fi avut o origine romană. Era fiul unui libert (sclav care își răscumpărase libertatea) care lucra ca scrib. Locul nașterii sale a fost Salona, iar numele său inițial nu a fost Dioclețian, ci Diocles. Așadar, faimosul Dioclețian era fiul unui fost sclav și, cel mai probabil, avea o origine greacă. Comentând asupra acestui aspect, renumitul bizantinolog american Warren Treadgold afirma că „Salona se afla într-o zonă în care se vorbea limba latină, dar numele Diocles sugerează originea sa greacă, deși vorbea la fel de bine atât latina, cât și greaca. Cu toate că și-a latinizat în 285 numele, dându-i forma Diocletianus, el a fost împăratul cel mai apropiat de sorgintea grecească din câți avusese până atunci imperiul” (Warren Treadgold, „O istorie a statului și societății bizantine”, vol. I: 204-1025, trad. Mihai-Eugen Avădanei, Editura Institutul European, Iași, 2004, pp. 27-8). Așadar, avem de-a face cu un om cu o educație destul de elevată, contrar opiniei lui Treadgold, că Dioclețian ar fi beneficiat doar de una „puțin superioară mediei” (p. 27). De vreme ce știa să scrie, să citească și să vorbească atât în greacă, cât și în latină, Dioclețian era destul de instruit pentru a fi mult deasupra mediei la vremea respectivă. Ca general nu s-a descurcat extraordinar, nefiind unul dintre împărații romani care să se fi remarcat prin calitățile sale militare. Ca administrator, în schimb, este unul dintre cei mai renumiți împărați romani. Inteligența sa nativă și posibilitățile sale de imaginare și punere în practică a proiectelor grandioase l-au păstrat în istorie drept un om capabil să observe și să profite de oportunitățile de progres administrativ ale vastului Imperiu Roman.
Cum era Imperiul Roman în vremea lui Dioclețian?
Un istoric și teolog britanic cunoscut, T. D. Barnes, afirma despre perioada de debut a domniei lui Dioclețian următoarele: „Pacea domnea pretutindeni. Rinul, Dunărea și Eufratul formau din nou frontiere sigure păzite de trupele romane. Barbarii învinși fuseseră trimiși să recultive pământurile părăsite. Câmpurile însămânțate au luat locul pădurilor, hambarele au fost umplute, iar producția aproape depășea nevoile. Orașele care fuseseră năpădite de mult de vegetație sau abandonate animalelor sălbatice erau reconstruite, restaurate și repopulate. Bărbații trăiau mai mult și aveau mai mulți copii. (…) Meritul pentru toate aceste aspecte putea fi pus pe seama conducătorilor: uitând de odihna lor, ei supravegheau întreaga lume pentru a vedea unde era nevoie de atenția lor, își petreceau zilele și nopțile într-o grijă necontenită pentru păzirea tuturor” (T. D. Barnes, „Constantine and Eusebius”, Harvard University Press, Cambridge, 1987, p. 12). Lipsa războaielor a fost cea care a condus la această stare generală, dar, totodată, și priceputa administrare efectuată de Dioclețian, așa cum vom observa în cele ce urmează. Peter J. Leithart ne oferă o serie de detalii legate de inovațiile administrative ale lui Dioclețian, dar, mai întâi, trebuie să spunem câteva lucruri despre cum a ajuns acesta la putere. În pofida lipsei sale de pricepere militară, Dioclețian a fost capabil să ajungă comandant al gărzii imperiale sub împăratul Numerian (283-284). Întoarcerea din Persia, unde tatăl lui Numerian, împăratul Carus, murise în condiții suspecte (lovit, se pare, de un fulger), s-a dovedit una în care Dioclețian și-a pus în minte suficient de bine posibilitatea de a prelua puterea. Numerian suferea de o boală de ochi care nu îi permitea să stea în lumina soarelui. De aceea, armata nu îl vedea cu săptămânile. Ajunși în Nicomidia, soldații au descoperit că Numerian fusese ucis și l-au acuzat pe Dioclețian de crimă. Acesta s-a apărat, jurând că nu fusese implicat în asasinare, apoi s-a repezit și l-a învinuit brusc de crimă pe Aper, tatăl vitreg al lui Numerian și comandant al gărzii pretoriene. Apoi, dintr-odată, Dioclețian și-a smuls sabia și l-a înjunghiat în repetate rânduri pe Aper, ucigându-l în fața soldaților și rostind următoarele vorbe: „Aper, cazi de mâna marelui Aeneas!” făcând trimitere la un episod din „Eneida” lui Virgiliu, unde eroul principal luptă cu fiul unui om pe care l-a rănit anterior. La final, Aeneas afirmă că acesta va rămâne în istorie de vreme ce a fost ucis de el (pentru mai multe detalii consultă lucrarea lui Peter J. Leithart, „Defending Constantine: The Twilight of an Empire and the Dawn of Christendom”, IVP Academic, Downerâs Grove, 2010, p. 44). Dioclețian a încercat astfel să dea o dimensiune profetică crimei sale teribile. Totodată, se pare că, în tinerețea sa, o femeie din rândul vrăjitoarelor druide i-ar fi prezis că va ajunge împărat după ce va ucide un bour sălbatic. Numele lui Aper avea exact acest sens.
Împărțirea teritorială în vremea lui Dioclețian
„Dioclețian a reorganizat imperiul în aproape 90 de provincii – mult mai mici decât provinciile anterioare -, iar pe acestea le-a unit în 12 dioceze. La vârful acestui sistem se afla prefectul pretorian, care nu mai constituia acum o figură militară, ci una birocratică și juridică. Odată cu reorganizarea a avut loc și o creștere exponențială a personalului care deservea imperiul. În timpul secolului al II-lea, erau aproximativ 150 de administratori provinciali importanți, dar sub conducerea lui Dioclețian erau câteva mii numai în imperiul de răsărit. Inscripțiile latine din Răsărit dovedesc răspândirea puterii romane. Aceste măsuri nu au rezultat numai într-o formă de guvernare romană mai amănunțită, ci au creat de asemenea și o nouă clasă de birocrați, pe care Lactantius îi numea «primitivi și inculți» și care nu dispuneau de elocvența elitelor romane tradiționale” (Peter J. Leithart, p. 44). Așadar, Dioclețian și-a dat seama că imperiul avea nevoie în special de o reformă administrativă și că nu forța militară era problema în clipa respectivă. De asemenea, așa cum vom analiza în articolul viitor, era cât se poate de clar că imperiul era mult prea mare pentru a fi condus de un singur împărat și că era nevoie de mai mulți conducători, lucru care îl va determina pe Dioclețian să inventeze mai întâi conducerea în doi (diarhia), iar apoi conducerea în patru (tetrarhia). Aceste măsuri au contribuit la stabilizarea politică și administrativă a Imperiului Roman. Însă, din nefericire, urma și o reformă religioasă care a afectat profund viețile creștinilor din imperiu. (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 11 aprilie 2013)
