La 8 septembrie 1946, Anghel Papacioc ieșea de pe poarta Penitenciarului Aiud. Executase o pedeapsă pentru o așa-zisă participare la evenimentele din ianuarie 1941. Trecuse prin penitenciarul de la Vaslui și prin cel de la Aiud. Cunoscuse transformarea spirituală în grupul deținuților mistici. Sculptase ușile împărătești de la capela penitenciarului de la Brașov și executase chivotul pentru Mănăstirea Vladimirești, ce reprezenta biserica Mănăstirii Argeșului în miniatură. Practicase rugăciunea inimii, asimilase din operele Sfinților Părinți, meditase profund la jertfa înaintașilor pentru credință. În închisoare, Anghel Papacioc era considerat „monahul în haină laică”. Era hotărât să se lepede de lupta politică și să o adopte pe cea spirituală. Așadar, la 15 ianuarie 1947 era primit ca frate în mănăstirea vâlceană Cozia. Pentru că avea școală, atunci fratele Anghel a fost trimis să profeseze la Școala de cântăreți bisericești de la Mănăstirea Turnu, din apropiere. Aici lucrează vreme de un trimestru, ulterior fiind trimis de conducerea obștii de la Cozia la Comanca pentru a administra domeniul mănăstirii. În această zonă, mai multe mănăstiri aveau proprietăți arabile, între acestea fiind și ale Tismanei. Novicele Anghel este remarcat de starețul tismănean Gherasim Iscu, care îi propune să intre în așezământul nicodimian. Însă, în toată această perioadă, Siguranța veghea la activitatea lui Anghel Papacioc. Era suspectat că „duce activitate subversivă”, lunar raportându-se la Poliția din Vâlcea unde se află și ce face. Numai că plecarea lui Papacioc la Tismana a pus pe jar autoritățile polițienești, care au declanșat o căutare chiar la nivel național. Era perioada în care regimul comunist se pregătea să preia toate frâiele țării, iar Siguranța inițiase o întreagă campanie de arestări în rândurile legionarilor. Așadar, de la 1 septembrie 1948, Anghel Papacioc era viețuitor al Mănăstirii Tismana. Dar novicele Anghel căuta izolarea, pentru care i s-a dat binecuvântarea să se retragă la Schitul Cioclovina. Aici este remarcat de exarhul Teofil Niculescu, care era director al Școlii de cântăreți bisericești de la Mofleni-Craiova. Îi propune fratelui Anghel să primească chemarea de profesor în această instituție. Primește binecuvântarea de la arhiepiscopul Firmilian al Craiovei, atât pentru postul de profesor, cât mai ales pentru intrarea în obștea marii lavre gorjene. Numai că, la 10 decembrie 1948, în vederea completării dosarului necesar tunderii în monahism, potrivit procedurii legale, exarhul face intervenție la Poliția din Vâlcea pentru a primi cazierul juridic. Astfel, autoritățile află de prezența lui Anghel Papacioc la Schitul Cioclovina. În consecință, fratele Anghel este nevoit să plece, prin demisie aprobată de arhiepiscopul Firmilian. La sfatul părintelui Gherontie Bălan, merge la Mănăstirea Sihăstria Neamțului, unde stareț era duhovnicul Cleopa Ilie. Aici găsește ceea ce căuta de mult, simplitatea rugătorului neîncetat. Totuși, câteva luni mai târziu este chemat la București de patriarhul Justinian Marina, pentru a lucra ca sculptor și desenator la Institutul Biblic. Este închinoviat la Mănăstirea Antim și tuns la 26 septembrie 1949 de ieromonahul Benedict Ghiuș, avându-l ca naș pe Petroniu Tănase. Aici încă mai găsește din spiritul Rugului Aprins, care fusese interzis de autoritățile comuniste cu un an înainte. Se manifestă împotriva teoretizării practicării rugăciunii inimii, susținând o viziune pragmatică asupra trăirii duhovnicești. „Punctul meu de vedere pe care l-am exprimat la Antim nu era de a teoretiza, ci era de a trăi”, avea să spună mai târziu într-un interviu. Cu toate acestea, poartă un respect deosebit față de foștii membri ai Rugului Aprins. Muncește mult și se îmbolnăvește la ochi. Este nevoit să se retragă la Sihăstria. Este hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah la 26 septembrie 1950 de către mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei. La 22 octombrie același an, este chemat din nou de patriarhul Justinian, pentru a fi îndrumător duhovnicesc al seminariștilor de la Neamț. Funcționează numai până la sfârșitul anului 1951, de unde se retrage la Mănăstirea Slatina, alături de mentorul său, Cleopa Ilie.
(Articol publicat în Ziarul Lumina din 17 aprilie 2013)
