Sfânta Scriptură, de la un capăt la celălalt, vorbește în sens pozitiv numai despre îngroparea morților, iar despre ardere, doar ca pedeapsă, pentru că tradiția îngropării este fidelă cuvântului dumnezeiesc: „Pământ ești și în pământ te vei întoarce!” (Facere 3, 9). Toți drepții Vechiului Testament au fost îngropați. În Noul Testament, de asemenea, exemplul cel mai înalt îl constituie îngroparea Mântuitorului. Faptul că Trupul Domnului a fost înhumat (nu incinerat) reprezintă cel mai important temei din punct de vedere creștin. Iar a-L urma pe Hristos, a-I imita viața și faptele, înseamnă și a ne îngropa ca Hristos, în nădejdea învierii împreună cu El.
Nu cu multă vreme în urmă, a trecut la cele veșnice bine-cunoscutul regizor și actor Sergiu Nicolaescu. În marea grabă de a-i evalua viața și faptele, mass-media autohtonă s-a împărțit repede în două: pentru unii a fost o mare personalitate, pentru alții, doar unul din „brațele” de nădejde ale comunismului, prin care istoria țării a fost proiectată pe ecrane potrivit indicațiilor „prețioase” ale dictaturii. Și unii, și alții au uitat însă că nu trebuie să se substituie lui Dumnezeu, Judecătorul cel Drept, Care îl va „evalua” pe fiecare la vremea de El știută.
Istoria unei incinerări
Cu surprindere și durere am aflat cu toții că, încă în viață fiind, Nicolaescu și-a exprimat opțiunea să fie incinerat, dorință care i-a fost îndeplinită întocmai. Vrând să preîntâmpine acest act necreștinesc, Patriarhia Română a încercat să-și ofere bunele oficii pentru o înhumare demnă, cu sfântă slujbă, dar sora actorului, foarte tânăra lui soție și alți prieteni „devotați” au refuzat categoric. Așa că, în salve de mitralieră și cu onorurile militare aferente, trupul celebrului nostru compatriot a fost mistuit în flăcările cuptorului de la crematoriul „Cenușa”, fără slujba îndătinată și fără comuniunea liturgică prin care Biserica și credincioșii ei să-și poată exprima respectul și prețuirea față de tot ce a lăsat bun în urma sa. Cu prilejul acestui eveniment, atât înainte, cât și după sinistra ceremonie, mai toată suflarea românească a comentat copios, conturându-se pe alocuri și opinia că opțiunea actorului pare a fi una justificată. Nu puțini au fost însă și creștinii atașați de Biserică și tradițiile ei, care s-au întrebat de ce învățătura ortodoxă susține înhumarea și dacă, într-adevăr, sunt argumente suficiente în acest sens. Puterea exemplului asupra maselor, atunci când vine dinspre celebrități, este covârșitoare! Și-au mai anunțat deja și alți conaționali cu oarecare notorietate opțiunea pentru „Cenușa”. Între ei, un simpatic actor de comedie, care a și declarat public că vrea sicriu închis și „nici un picior de popă!”. Un fost primar al Capitalei, de asemenea, pentru că, spune domnia sa, „pământul mi se pare prea rece!” (l-am întreba, totuși, în aceeași cheie a logicii: cuptorul de la „Cenușa” n-o fi prea fierbinte?). Voci și opțiuni pentru crematoriu în rândurile compatrioților, unii creștini ortodocși chiar, s-au mai auzit. Cei care n-au treabă cu picioarele „popilor” ori cu „răceala pământului” invocă alte justificări: la crematoriu e mai ieftin, e și „popă” acolo (deși mulți nu știu că, de fapt, e „răspopit”), e mai „curat”, nu trebuie să-mi mai bat capul cu locul la cimitir.
Prezentarea învățăturii ortodoxe privind aceste subiecte, deosebit de vaste, este nevoită să se limiteze doar la câteva semnalări doctrinare, biblice și canonice de bază, din cauza spațiului publicistic restrâns, însoțite însă de trimiteri bibliografice reprezentative și accesibile (care, la rândul lor, trimit la multe alte surse) pentru toți cei care doresc să extindă cercetarea.
Cine optează pentru incinerare își neagă propriul botez
Sfânta Scriptură, de la un capăt la celălalt, vorbește în sens pozitiv numai despre îngroparea morților, iar despre ardere, doar ca pedeapsă. Tradiția îngropării este fidelă cuvântului dumnezeiesc: „Pământ ești și în pământ te vei întoarce!” (Facere 3, 9). Toți drepții Vechiului Testament au fost îngropați. În Noul Testament, de asemenea, exemplul cel mai înalt fiind îngroparea Mântuitorului. Faptul că Trupul Domnului a fost înhumat (nu incinerat) reprezintă cel mai important temei din punct de vedere creștin. Iar a-L urma pe Hristos, a-I imita viața și faptele, înseamnă și a ne îngropa ca Hristos, în nădejdea învierii împreună cu El. Îngroparea și învierea cu Hristos sunt anticipate încă de la botezul fiecăruia dintre noi. Acesta este, de fapt, simbolismul scufundării și ridicării pruncului în/din apa cristelniței, de trei ori – în numele Sfintei Treimi: moartea cu Hristos și învierea cu El. De aici, o primă observație: cel care optează pentru incinerare își neagă propriul botez. Altfel spus, își neagă identitatea de creștin.
Părinții Bisericii și toți scriitorii creștini pledează numai pentru înhumare/înmormântare. Niciodată pentru incinerare. Bunăoară, apologetul creștin Minunciu Felix (sec. II) notează: „Noi ne folosim de un obicei vechi și bun, acela al îngropării” (D. Octavius, XI, 4). Pentru Tertulian, alt scriitor creștin (sec. III), arderea trupului mort constituie chiar un act de cruzime: „Alta este rațiunea acestei pietăți, pentru care nu ardem pe morții noștri, nu ocrotitoare a rămășițelor sufletului (care nu poate fi nimicit, n.n.), ci adversară a cruzimii față de trupul omenesc” (Despre suflet, LI). Sfântul Simeon al Tesalonicului (sec. XV) invocă porunca Creatorului: „Trupul îl așezăm în mormânt și îl dăm pământului, prin rugăciuni, împlinind dumnezeiasca poruncă: pământ ești și în pământ te vei întoarce!” (Pentru sfârșitul nostru†¦, PG, 155, 686D). Iar Sfântul Ioan Hrisostom, urmând Sfântului Apostol Pavel, leagă moartea și învierea omului de simbolismul minunat al seminței: „Să nu-i plângem pe cei plecați dintre noi. Că nici agricultorul nu suspină văzând că putrezește sămânța, ci atunci tremură, când vede că rămâne tare; de putrezește, îndată se bucură. Căci acesta este începutul rodirii: putrezirea. Așa și noi, să ne bucurăm când se năruie locuința stricăcioasă și se sădește omul ca sămânța. Nu vă mirați că Apostolul numește însămânțare îngroparea, care e mai de preț decât sădirea semințelor†¦” (Omilia la I Corinteni, PG, XLI, 3).
Sfintele moaște le datorăm înhumării, nu incinerării
Din punct de vedere istoric, cele mai îndepărtate dovezi vin din paleolitic: la babilonieni, perși, egipteni etc. se practica înhumarea. Incinerarea apare semnalată abia în neolitic, la vechii indieni, de pildă, ai căror urmași o practică și astăzi. La evrei, arderea trupurilor era aplicată doar ca pedeapsă pentru abateri grave. Spre exemplu, în cartea Levitic citim: „Dacă își va lua cineva femeie și se va desfrâna cu mama ei, nelegiuire face; în foc să se ardă și el, și ea, ca să nu fie nelegiuiri între voi” (20, 14). Să ne amintim, de asemenea, că Sodoma și Gomora au fost nimicite cu foc, tot din pricina nelegiuirilor (Facere 19). Avem și un caz aparent „controversat”, al regelui Saul: locuitorii Iabeșului i-au ars trupul mort pentru a nu fi profanat de filisteni, dar i-au îngropat, apoi, oasele, după cuviință (I Regi, cap. 31). Este o măsură de precauție care la creștini nu a „prins” totuși: să ne amintim că, în vremea persecuțiilor, creștinii își îngropau morții, riscând pedepse și chiar profanări ale mormintelor. Înhumării datorăm și păstrarea sfintelor moaște, ale atâtor sfinți, care constituie un tezaur de mare preț al Bisericii noastre.
Incinerarea mai este cunoscută și din surse legendare: trupul lui Hercule a fost ars pe un rug pregătit de el însuși, Hercule considerând că un erou nu poate fi îngropat ca orice muritor de rând. Puterea exemplului va funcționa și aici, pentru că gestul său va fi imitat și în cazurile altor „eroi”. În Europa, incinerările încep să fie practicate mai intens abia în veacurile 18-19, mai ales în urma propagandei ateiste revoluționare franceze. La începutul secolului al XX-lea, bolșevicii atei ruși vor prelua ideea, prin incinerare voind să arate că odată cu moartea trupului, viața omului s-a încheiat cu totul! Aceasta e, de fapt, rațiunea de bază a practicii incinerării: negarea credinței în viața veșnică și înviere.
Poate fi dat spre ardere un „templu al Duhului Sfânt”?
Trebuie să precizăm că Părinții Bisericii nu au fixat canoane și pedepse pentru cei care vor să-și incinereze morții, respectând până azi libertatea de opțiune a fiecăruia. Dar Biserica s-a văzut nevoită să-și retragă asistența religioasă și să recomande combaterea acestei practici. La noi, bunăoară, în Pravila de la Govora (1641), Glava 378 spune: „Să nu se ardă trupurile morților”. Iar Sfântul Sinod, începând din 1928, a reiterat decizia de a nu săvârși slujbe de prohodire celor care au optat pentru această practică necreștină (ultima, în 2012).
Din punct de vedere etic, așa cum bine remarcă teologul grec G. Mantzaridis, prin arderea trupului este anulată identitatea persoanei respective. Osemintele, spune el, deși uscate, păstrează această identitate. Inclusiv elementele ADN. Cenușa nu! Într-un sens apropiat se exprimă și părintele Stăniloae: pe fața celui decedat rămân imprimate caracteristicile sufletești personale. Așadar, slujba se oficiază numai persoanei ce nu și-a declinat identitatea creștină ori nu i-a fost luată prin ardere. Să nu uităm, de asemenea, că trupul creștinului este templu al Duhului Sfânt și după moarte, fapt dovedit în cazul sfinților, ale căror trupuri se preschimbă în sfinte moaște. O întrebare de bun simț se declanșează acum de la sine: poate fi dat spre ardere un „templu al Duhului Sfânt”? (I Co. 6, 19). Trebuie să amintim, totodată, de rolul și rostul mormântului celui plecat, atât pentru familie, cât și pentru comunitate. Mormântul, care găzduiește trupul creștinului, devine un loc sacru, fiind străjuit de o cruce, la care se oficiază, apoi, slujbele cuvenite. Iar cei dragi vin adesea la acest loc sacru: aprind o candelă și lumânări, aduc și îngrijesc flori etc.
Împlinirea unui testament
Solicitarea testamentară a incinerării se plasează, dureros și tragic, în sfera apostaziei (lepădarea credinței), dar și a schismei (abatere de la rânduiala și disciplina creștină). Fiind, totodată, o renegare a propriului botez, incinerarea se aseamănă izbitor cu eutanasia, adică moarte, înainte de moarte, pentru că cel care refuză rânduiala creștinească a înmormântării respinge, implicit, asistența religioasă pentru suflet, ignorându-se, conștient sau nu, importanța acestor sfinte slujbe pentru mântuire. Este extrem de trist să constatăm, astfel, că cine optează pentru ardere se aseamănă inevitabil cu cel care solicită să fie eutanasiat (omorât). Până la urmă, incinerarea devine soră bună cu sinuciderea. În același sens, incinerarea se poate asemăna chiar cu crima, de care se fac vinovați cei care instrumentează incinerarea, fără ca cel căruia i se aplică să fi cerut expres acest lucru cât a fost în viață. Și chiar atunci când cineva lasă testament să fie incinerat, membrii familiei nu trebuie să se simtă obligați a-l împlini. Împlinim un testament (sau puncte din el) numai dacă cele specificate sunt în acord cu învățătura de credință. Dacă acolo ar scrie, de pildă, ca trupul mort să fie aruncat într-o râpă, la câini, l-am arunca? Nu, desigur. Un episod din vremea împăratului Justinian (sec. VI) este foarte sugestiv în acest sens. Se spune că un bogătaș roman necreștin avea un moștenitor creștin. În testament, bogătașul a notat, între altele, ca, atunci când va muri, trupul să-i fie aruncat în mare. Iar dacă moștenitorul nu va respecta testamentul, să fie dezmoștenit. Bogătașul a trecut la cele veșnice, dar moștenitorul, cu frică de Dumnezeu, i-a îngropat trupul creștinește. Tribunalul, analizând testamentul și fapta urmașului, nu l-a dezmoștenit însă, socotind că acțiunea lui a fost morală. În plus, nu i-a păsat de moștenire. Tocmai de aceea, odată cu achitarea, i-a oferit și moștenirea…
Un creștin adevărat nu respectă selectiv învățăturile Bisericii
Ne dăm seama de faptul că argumentele pe care le-am invocat pentru înhumare pot avea audiență doar la creștinii atașați de valorile spiritualității ortodoxe, predispuși să-și întărească mereu convingerile în acest sens. Pentru „liber-cugetători” și pentru cei fără o identitate creștină bine definită, nici un argument de ordin moral-religios nu va fi mulțumitor. Există însă și o categorie de buni și respectuoși creștini, dar mai puțin familiarizați cu normele credinței, care pot cădea ușor pradă unor „argumente” eterodoxe. Lor ne adresăm, cu prioritate, spunându-le că orice creștin care viețuiește în calea dreptei-credințe trebuie să respecte, în mod egal, toate bunele rânduieli. Pe un om, dacă îl cheamă Ioan, de pildă, înseamnă că e Ioan 100%. Nu doar 75%, să zicem, iar restul de 25% l-ar chema altfel. De aceea și creștinul ortodox se cade a fi 100% ortodox, nu în procente sub această cotㆦ Iar aplicarea bunelor învățături și rânduieli în cazul înhumării se înscrie în șirul dovezilor credinței neștirbite. Cel credincios cu adevărat respectă integral toate rânduielile, nu selectiv, ori după capricii și opțiuni hazardate. Când spunem, cum ne învață Marele Pavel, „un Domn, o credință, un Botez” (Efeseni 4, 5), prin cuvântul „credință” mărturisim implicit dorința ca toate hotărârile și faptele noastre să fie conforme cu învățăturile de credință ortodoxe ale Scripturii, ale Sfinților Părinți și ale Bisericii lui Hristos, fiindcă prin Hristos trăim, ne mișcăm și suntem (Fapte 17, 28).
Bibliografie:
*** Învățătura de credință ortodoxă, București, 2008
Hotărâri ale Sf. Sinod privind înhumarea în BOR, Agenția de știri Basilica, 3 ianuarie 2012.
Pr. prof. Vl. Prelipceanu, Incinerarea morților în teologia ortodoxă, în ST, 7-8/1962, pp. 221-241.
Pr. prof. D. Stăniloae, Incinerare, „Telegraful Român”, 3, 14 ianuarie 1940, p. 1.
Prof. G. Mantzaridis, Arderea morților.
Olivier Clement, Trupul morții și al slavei, București, 1996.
Jean-Claude Larchet, Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace†¦, București, 2012.
(Articol publicat în Ziarul Lumina de Duminică din 21 aprilie 2013, apărut sub semnătura Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon)
