CUVNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae:
Duminica a șasea din Postul Mare (a Floriilor)
Ca Fiul lui Dumnezeu să poată umple firea omenească de „slava” Sa, „slavă ca a Unuia născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (In. 1, 14), a trebuit „să-Și facă proprie” această fire prin întrupare, adică să Se facă ipostasul ei. Această „împropriere” a firii omenești reprezintă smerirea firii lui Dumnezeu, sau așa-zisa „chenoză”, sau „golire” a Lui de slava pe care a avut-o înainte de întrupare (In. 17, 5).
Sfântul Apostol Pavel spune direct că, prin faptul că Fiul lui Dumnezeu cel bogat S-a făcut sărac pentru noi, ne-am putut noi împărtăși de bogăția Lui, căci prin ea a ajuns bogăția Lui la noi. Dacă nu S-ar fi coborât la posibilitățile noastre de primire a bogăției Lui, nu ne-ar fi îmbogățit pe noi, ci sau ne-ar fi lăsat așa cum eram, sau ne-ar fi desființat prin atotputernicia manifestată a Sa. Coborârea Lui e condiția întâlnirii cu noi la nivelul în care putem primi bogăția Lui. Coborârea Lui e condiția îndumnezeirii noastre. „Cunoașteți harul Domnului nostru Iisus Hristos, că fiind El bogat S-a făcut sărac, ca să vă îmbogățiți prin sărăcia Lui” (2 Cor. 8, 9). În acord cu acestea, Leonțiu de Bizanț socotește coborârea Fiului lui Dumnezeu singurul „leac” al bolii noastre. „Prin iconomie, singurul Doctor înțelept al sufletelor noastre, primind în Sine pătimirile noastre, a vindecat boala tuturor„1.
Încă de aici se vede că în coborârea Fiului lui Dumnezeu se pot distinge două etape: una anterioară Întrupării, prin care Fiul lui Dumnezeu acceptă să Se facă om; și alta în continuare, prin care Dumnezeu ia pătimirea noastră asupra Sa. De altfel ultima se implică în prima, dată fiind condiția pătimitoare a omului, căci Dumnezeu S-a făcut om nu ca să desființeze conținutul omenității noastre. El a luat pătimirile noastre ca să le depășească dinăuntru. E o chestiune pe care o vom cerceta mai încolo, aceea privind modul cum Fiul lui Dumnezeu pe de o parte dă putere dumnezeiască trupului, pe de alta suportă pătimirile lui. Aici spunem numai că aceste pătimiri nu pot fi depășite decât prin suportarea lor, care și ea e o putere.
Despre amândouă etapele „golirii” Fiului lui Dumnezeu vorbește Sfântul Apostol Pavel în mod direct în Epistola către Filipeni. Și deși nu o prezintă direct ca fiind condiția ridicării noastre, aceasta se subînțelege: „Care în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit a fi întocmai cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se oamenilor asemenea; și la înfățișare dovedindu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce. Pentru aceea, Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume” (Filip. 2, 7-9).
Sfântul Chiril al Alexandriei consideră, în acord cu locurile date din Sfântul Apostol Pavel, că această golire nu se referă la umanitatea asumată de Fiul lui Dumnezeu, ci la Fiul lui Dumnezeu Însuși. El scoate din această „golire” un argument pentru unirea celor două firi într-o persoană, sau pentru asumarea firii omenești în însuși ipostasul Său dumnezeiesc. Căci dacă ar fi în Hristos două persoane, una dumnezeiască și una omenească, Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi golit, rămânând (astfel) în relație exterioară cu omul. Nici omul nu s-a putut goli, căci fiind asumată firea lui în Ipostasul lui Dumnezeu-Cuvântul, a fost mai degrabă cinstită prin aceasta. Numai Dumnezeu-Cuvântul S-a smerit prin Întrupare. Dar în acest caz trebuie să admitem că Dumnezeu-Cuvântul a devenit de fapt ipostasul firii omenești2. Desigur „golirea” lui Dumnezeu-Cuvântul în firea omenească a atras-o și pe aceasta într-o anumită smerenie, care n-ar fi avut loc fără asumarea ei în Ipostasul divin. Această smerire e însă deosebită de „golirea” Fiului lui Dumnezeu.
Ideea Sfântului Chiril, că golirea se referă la Fiul lui Dumnezeu, nu la umanitatea Lui, nu e contrazisă de ideea generală a Părinților că dumnezeirea n-a putut asuma pătimirile noastre. Căci nu firea dumnezeiască a devenit prin aceasta pătimitoare, ci Persoana acestei firi, întrucât a devenit și Persoana firii omenești. Pe de altă parte, puterea cu care Hristos a suportat pătimirile fără să treacă prin ele la păcat o are prin faptul că e Fiul lui Dumnezeu, purtător al firii dumnezeiești. Prin ea are puterea de a suporta pătimirile omenești. Nepătimirea firii dumnezeiești nu trebuie înțeleasă ca nepăsare și ca neputință de participare prin Ipostasul ei la cele omenești. Chiar o astfel de neputință de participare ar fi o îngustare sau o păti-mire. Toate acestea le spune Leonțiu de Bizanț: „Nimic din acestea n-ar putea primi Cuvântul lui Dumnezeu (din năzuințele sufletului prin dorință și iuțime spre Dumnezeu), fiind neschimbat și nemodificabil prin fire. Totuși nu va refuza din pricina impasibilității firii să Se unească prin ființă cu firea omului, ca să nu se vadă că refuzul e o patimă adevărată și Se teme să fie în acelea în care sufletele sârguitoare Îl au pe El ca ajutor și susținător, întrucât n-au primit nici o vătămare de la trup, ci mai degrabă s-au îmbogățit din Dumnezeu, având trupul împreună-lucrător spre virtute, și nu adversar3bis. Dumnezeu este ca persoană liber și pentru participare, mai bine zis pentru întărirea celor ce pătimesc. Se poate spune deci că pătimirile țin de firea omenească și, în același timp, că Fiul lui Dumnezeu Și le-a însușit întrucât S-a făcut om, nu ca să cadă sub puterea lor, ci ca să le biruiască cu puterea Sa. Și-a însușit pătimirile în care Și-a arătat libertatea și puterea de a bi-rui slăbiciunea sucombării firii noastre sub ele.
Chenoza constă tocmai în împroprierea naturii noastre în toată suportarea ei curată a durerilor de către Dumnezeu-Cuvântul. Fără aceasta Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi putut face om cu adevărat.
Dar Sfântul Chiril scoate din chenoză și un argument că Fiul lui Dumnezeu, asumând umanitatea noastră, a rămas totodată Fiul lui Dumnezeu, căci altfel cum și de unde s-ar cunoaște că El Însuși este Cel ce lucrează cele smerite și suferă prin umanitatea Sa? La fel, dacă n-ar fi rămas Fiul lui Dumnezeu, cum ar fi putut birui pătimirile suportate, scoțând afectele pătimitoare din firea noastră și îndumnezeind-o? Prin aceasta Sfântul Chiril respinge anticipat teoriile chenotice protestante din sec. XIX, potrivit cărora Fiul lui Dumnezeu întrupându-Se a renunțat pentru vremea vieții pământești la atotputernicia, atotprezența, cunoștința și conștiința Sa dumnezeiască. „Dar cum a sărăcit? Prin aceea că fiind Dumnezeu cu firea Sa și Fiul lui Dumnezeu și Tatăl, S-a făcut om și S-a născut trupește din sămânța lui Adam, îmbrăcând măsura cuvenită unui serv, adică ceea ce este omenesc„. Dar El n-a încetat să fie și Dumnezeu: „Căci Cel ce nu a socotit lucru vrednic de dispreț a Se face ca noi, în ce chip ar renunța la cele prin care s-ar putea cunoaște că S-a făcut pentru noi ca noi?„4
Chenoza constă în faptul că Fiul lui Dumnezeu Și-a însușit, Și-a făcut proprii firea omenească și slăbiciunile ei, neimprimate de păcat. Dar în ce constă această împropriere e o taină. Ea exprimă raportul de intimitate între Ipostasul divin și natura omenească. Dacă în Ipostasul divin se actualizează firea omenească, sau dacă El devine ipostasul compus al firii dumnezeiești și omenești, unul și același subiect săvârșește și suferă real toate cele omenești; dar e și nepătimitor. Același subiect sau ipostas trăiește și suferă în mod real cele ale trupului, dar și săvârșește în mod re-al minuni prin trup și îl face pe acesta de-viață-făcător. Deci Ipostasul cel unul umple de putere dumnezeiască trupul și suferă cele ale trupului. Dar le suferă cu putere și le biruiește din această cauză. Sfântul Chiril insistă mai mult asupra îndumnezeirii trupului prin întrupare. Trupul nostru, pe care noi îl trăim în mare măsură lipsit de o transparență, este pentru El făcător de viață, fiind primitor de viață dumnezeiască. „Căci el nu este în chip simplu trupul vreunui om ca noi, ci este cu adevărat trupul propriu al Cuvântului dumnezeiesc care face toate, și-I este propriu în același fel în care s-ar zice că ne este propriu trupul fiecăruia din noi„5.
Sfântul Chiril se ocupă mai puțin cu chenoza în sens de asumare de către Fiul lui Dumnezeu a pătimirilor noastre și mai mult de asumarea firii noastre și a actelor ei în general. Despre asumarea pătimirilor noastre ca mijloc de vinde-care a lor am văzut că vorbește Leonțiu de Bizanț. Iar mai mult vorbește de aceasta Sfântul Maxim Mărturisitorul. După el, numai pentru că Fiul lui Dumnezeu a rămas neschimbat cu dumnezeirea Lui în această unire, a putut săvârși prin trup atâtea acte de putere și l-a putut îndumnezei; tot așa numai rămânând Dumnezeu, în coborârea Sa la firea noastră, a putut vindeca rănile ei. De aceea Sfântul Maxim spune că Hristos a realizat mântuirea noastră prin amândouă: prin pătimiri (ca manifestări ale chenozei) și prin minuni (ca semne ale puterii dumnezeiești manifestate prin trup), rezultatul final fiind însă eliberarea de păcat și îndumnezeirea noastră. „Prin minuni Se arată ră-mânând în chip neschimbat ceea ce era, iar prin pătimiri Se arată păstrând în chip neschimbat ceea ce S-a făcut. Și prin amândouă, minuni și pătimiri, ne-a dăruit desființarea păcatului și harul îndumnezeirii„6.
Din asumarea firii noastre de către Fiul lui Dumnezeu, care e primul act al chenozei Lui (cum se vede din Epistola către Filipeni 2, 7-9), urmează o che-noză în continuare, urmează ascultarea ca om și suportarea trebuințelor omenești (afectele de foame, de sete, de somn, frica de moarte, durerea) și suportarea morții înseși. În toate acestea se arată acceptarea trăsăturii pătimitoare a firii noastre, afară de păcat. Acestea nu sunt o chenoză a firii omenești. Căci aceasta le avea prin ea însăși. Ci a lui Dumnezeu-Cuvântul, Care acceptă să le suporte pe toate.
Acceptarea lor a fost necesară iarăși pentru vindecarea firii de ele. Rostul acesta al asumării pătimirilor îl exprimă Leonțiu de Bizanț combătând pe aftartodocheți, care afirmau că trupul lui Hristos a fost nestricăcios și fără putința pătimirii. El spune: „Trupul se cunoaște pătimitor și coruptibil. Faptul dintâi îl face pe Cel mai presus de noi ca noi, iar al doilea nu-l lasă să rămână pe Cel cu noi ca noi decât până ce o cere timpul de vindecare și pâ-nă la ridicarea a ceea ce e al nostru la ceea ce e mai presus de noi, adică până la ridicare și înviere. Căci nu vom avea asemănarea cu Dumnezeu de nu vom pătimi cu Cel ce a pătimit. Dar cum a pătimit, dacă nu ca noi? Dar n-ar fi pătimit ca noi de n-ar fi rămas ca noi„7. De fapt prin aceasta se afirmă paradoxul că prin pătimirile acceptate prin chenoză, Fiul lui Dumnezeu comunică de fapt firii omenești o putere dumnezeiască, în felul acesta nu mai e o contrazicere între puterea ce o dă Fiul lui Dumnezeu trupului Său, făcându-l colaborator în săvârșirea de minuni, sau de-viață-făcător, și puterea de suportare și, prin aceasta, de biruire a pătimirilor. A suporta fă-ră cârtire pătimirile e tot o putere. Aceste pătimiri sunt propriu-zis trebuințele trupului care, când sunt satisfăcute, pricinuiesc plăcere, și când nu sunt satisfăcute, pricinuiesc durere. Omul s-a deprins însă atât de mult cu plăcerea satisfacerii trebuințelor trupești, încât le satisface chiar peste măsura necesară, căutând plăcerea în ea însăși. Iar de durere fuge, chiar cu prețul renunțării la valorile care mențin sănătatea spirituală a firii, acceptând o adevărată descompunere spirituală. În toate acestea se mani-festă o teribilă slăbire a firii noastre, care trece cu vederea viitorul durabil, de dragul clipei prezente. Trece cu vederea că satisfacerea de mai multe ori repetată a unor plăceri prezente va aduce un lanț continuu de dureri viitoare. Iisus a ținut în frâu tendința spre plăcere, satisfăcând numai în cadrul strict necesar trebuințele firii, iar când prin aceasta risca slăbirea puterilor spirituale ale firii și trădarea valorilor spirituale, nici atât, acceptând și suportând chiar durerea morții. Căci prin aceasta întărea spiritul din firea omenească. Prin aceasta restaura tăria firii, adică starea cu adevărat conformă firii.
În suportarea acestor pătimiri Iisus Se dovedește „omul tare”, omul restabilit în tăria lui adevărată. De aceea, în pictura răsăriteană, Hristos Cel răs-tignit nu e Hristos Cel căzut în ultima stare de slăbiciune, căci în Răsărit crucea a fost concepută ca prilej de întărire a firii sau a spiritului în ea, nu ca simplă satisfacție dată lui Dumnezeu pentru jignirea adusă Lui de oameni, satisfacție arătată în acceptarea anulării de sine a omului, înțeleasă ca slăbiciune până la ultima limită. În Răsărit acceptarea morții în fața lui Dumnezeu e înțeleasă totodată ca tărie. De aceea moartea suportată de Iisus e în același timp prilej de manifestare a puterii, prin care moartea e învinsă de Fiul lui Dumnezeu în trup și cu colaborarea trupului întărit. Căci și trupul poate fi tare în răbdarea pătimirilor, prin puterea dată lui de Fiul lui Dumnezeu din partea firii dumnezeiești. Astfel, între puterea dată firii omenești în săvârșirea de vindecări și puterea de răbdare nu e o contrazicere. Exact prin puterea de răbdare a pătimirilor trupul se face interior apt pentru a fi instrument al vindecărilor și al învierii sale ca ultimă treaptă pe această linie. Deci Cuvântul lui Dumnezeu, acceptând această smerire a trupului, pe de altă parte întărește trupul.
Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Iar coborârea spre o stare smerită e o bogăție a puterii, nefiind împiedicată de cele contrare firii… Puterea dumnezeiască și mai presus de toate nu o arată așa de mult podoaba universului și cârmuirea neîntreruptă a tuturor, cât coborârea la slăbiciunea firii noast-re… S-a demonstrat că bunătatea, înțelepciunea, puterea, neputința de a se corupe, toate se arată în asumarea trupului nostru. Bunătatea se vede în faptul de a fi voit să ne mântuiască. Puterea, în a se fi făcut în asemănarea omului și în chipul smerit al firii noastre și în a se fi arătat că poate fi ținut de moarte după asemănarea oamenilor„8.
Aceasta arată că pătimirile nu erau o simplă caracteristică a firii, ci expresia chenozei Fiului lui Dumnezeu devenit om, Care suferă ca să mântuiască și Care dă prin aceasta firii Sale puterea de a pătimi. Astfel se înțelege cum chenoza Fiului lui Dumnezeu, deși e pătimire, are în același timp un efect îndumnezeitor asupra firii, dar nu fără colaborarea ei. Tocmai în aceasta stă rostul chenozei: în a da putința participării directe a Fiului lui Dumnezeu la întărirea firii umane ca să o facă mediu activ al iubirii dumneze-iești prin manifestarea de putere și prin suportarea și depășirea pătimirilor. „Dumnezeu cel ce a făcut firea, după ce aceasta a slăbit sub povara păcatului, a vindecat-o din iubire pentru noi. Căci golindu-Se pentru noi și luând chip de rob, a unit-o cu Sine după ipostas în chip nes-chimbat, făcându-Se întreg om ca noi, din noi, pentru noi, într-atâta încât li s-a părut celor necredincioși că nu e Dumnezeu, …ca să desfacă lucrurile diavolului (în noi) și să redea firii rațiunile ei și să restabilească puterea iubirii, opusul iubirii de sine, și prin aceasta unirea ei cu El și a oamenilor între ei„9.
În suportarea pătimirilor se manifestă deci, la nivelul la care poate participa și umanul la ea, puterea dumnezeiască. Iar în săvârșirea de minuni participă umanitatea Lui la aceeași putere dumnezeiască, fiind întărită adică de puterea Cuvântului dumnezeiesc. De aceea ele sunt așa de legate, că nu există una fără alta și numai împreună realizează deplina eliberare (de păcat) și îndumnezeire a firii omenești. Nu e liberă o fire care nu poate suporta și birui prin suportare pătimirile și nu se poate desăvârși fără biruirea dinăuntru, prin răbdare, a pătimirilor. În suportare omul se află deja deasupra pătimirilor.
Astfel chenoza, după Sfântul Maxim, nu înseamnă o cădere de fapt a lui Dumnezeu din dumnezeirea Sa, ci o faptă a bunătății Sale și un mod de ma-nifestare a puterii Sale pentru a întări firea omenească din lăuntrul ei: „Căci chenoza lui Dumnezeu a fost taina voluntară a Lui din pricina bunătă-ții față de oameni, nu ca o cădere din dumnezeire”, sau „o micșorare a ei„, a fost „o coborâre de bunăvoie prin trup„10. De aceea dumnezeirea a rămas neschimbată în timpul chenozei. Chiar actul personal al lui Dumnezeu de coborâre din iubire este și el un act de putere. Dar un act de putere adaptat măsurilor firii omenești, ca să poată fi asumată de Fiul lui Dumnezeu.
De fapt, atât pătimirea slăbiciunilor omenești, neumbrită de păcat, cât și înzestrarea firii omenești cu putere dumnezeiască pentru biruirea lor sunt ma-nifestarea aceleiași iubiri dumnezeiești coborâte la nivelul firii omenești. Iar iubirea e putere, e cea mai autentică putere. Ea își manifestă cu atât mai mult puterea ei cu cât Cel ce o are Se coboară mai jos fără să Se schimbe. Căci iubirea adevărată și puternică nu se alterează coborându-se.
Aparența aceasta de coborâre a puterii prin iubire ascunde prezența puterii Lui pentru o judecată lumească inferioară. Aceasta socotește că e o contrazi-cere între putere așa cum o înțelege ea și smerenie. Dar oamenii duhovnicești simt, în smerenia neumbrită, adevărata iubire.
* Preot profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, pp. 66-75: „Chenoza Fiului lui Dumnezeu prin Întrupare și Cruce și îndumnezeirea firii Sale omenești”,Editura Institutului Biblic și de Misi-une Ortodoxă, București, 2010. (Titlul articolului și sublinierile din text aparțin redacției) (Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 28 aprilie 2013)
Note: 1 Contra Nestor. et Eutych., P.G. 86, 1, col. 1324 C.
2 Apologia celor 12 capitole către episcopii orientali, P.G. 76, col. 29 urm. Răspuns la combaterea anat. 12 de către Andrei al Samosatei și Teodorei (la anat. 11).
3 bisContra Nestor. Et Eutych., P.G. 86, 1, col. 1285 B.
4 Răsp. la combat. anat. 12.
5 Răsp. la combat. anat. 11.
6 Epist. 16, P.G. 91, col. 577.
7 Contra Nestor. Et Eutych., P.G. 86, col. 1321 D.
8 Cuvântarea catehetică cea mare, P.G. 45, col. 65 B.
9 Sf. Maxim Mărturisitorul, Epist. II, către Ioan Cubic., P.G. 91, 297.
10 Epist. 19, către Pyrrhus, P.G. 91, col. 592 D.
