Învierea Domnului este împlinirea așteptării neamului omenesc de la Adam până la ultimul om care se va naște pe fața acestui pământ, toți supuși inexorabilei morți. Bucuria acestui praznic înseamnă nu doar începutul unei noi, eterne vieți, ce ni se deschide cu putere nouă, ci și începutul unei noi vocații umane. Devenim făptură nouă, trimisă într-o lume orfană de Dumnezeu pentru a vesti biruința lui Hristos, pentru a vesti că totul ne este deschis înainte. Dialogul pe care l-am purtat cu părintele Arsenie Muscalu, duhovnicul Mănăstirii „Sfântul Ioan Teologul” din comuna Cornu, județul Prahova, vine să întărească cele de mai sus.
„Hristos a înviat, bucuria mea!” era salutul cu care Sfântul Serafim de Sarov întâmpina pe orice om care-i călca pragul. Părinte Arsenie, cum ajungem să trăim această bucurie și ce ar trebui să dăm în schimb?
Viața Sfântului Serafim ne spune ceva despre aceasta. Întotdeauna întrebările care încep așa: „cum să facem?” comportă un oarecare risc. Pentru că vedeți, mereu avem înclinația să transformăm în rețetă anumite lucruri. Totuși, viața Sfântului Serafim și viețile sfinților ne dezvăluie că plinătatea aceea a bucuriei, a dragostei nu poate fi trăită fără curățirea de patimi. Noi avem nevoie să dăm în schimb alegerea noastră. Pentru că avem de făcut o alegere. Voia noastră cea bună o avem de dăruit. Sfântul Petru Damaschin spune că nu avem ce să-i aducem lui Dumnezeu decât alegerea noastră și paza dumnezeieștilor porunci, dar Sfântul simte nevoia să adauge: „dar mai bine zis, aceste porunci ne păzesc pe noi”. Apropo de rețete. Ce să aducem noi lui Dumnezeu?
Și cum putem înțelege că porunca lui Dumnezeu ne păzește pe noi? În clipa în care alegem să ne lepădăm de egoism, în momentul în care alegem să ascultăm de Dumnezeu, primim tot de la El puterea de a împlini porunca. Adică, în împlinirea poruncii dumnezeiești lucrează deja harul. Fiindcă porunca dumnezeiască este dincolo de puterile omenești. Omul, cu simplele lui puteri, nu se poate apropia de porunca dumnezeiască. Dar omul aduce lui Dumnezeu alegerea lui liberă. Asta da, asta e jertfa pe care o aduce omul lui Dumnezeu. Apoi trăiește conlucrarea aceasta cu harul dumnezeiesc. Totuși, ca să ajungi la bucuria pe care o trăia Sfântul Serafim, încât să simtă cu atâta plinătate, cu atâta intensitate bucuria Învierii lui Hristos și prezența fiecărui om să o trăiască ca pe o mare bucurie, înseamnă să fi înviat tu însuți. Și asta, numai ca urmare a biruinței asupra patimilor, asupra păcatului.
„Nu putem să păstrăm harul, dar putem năzui spre el”
Pentru mulți Paștile sunt o sărbătoare care vine și trece. Nu avem puterea să ținem harul și bucuria. Ce e de făcut?
Așa se întâmplă. Cântăm „Hristos a înviat!”, simțim bucuria, harul sărbătorii, dar nu trec bine câteva zile și ne comportăm sau trăim ca și când nu s-a întâmplat nimic. Ne întoarcem întrucâtva la ale noastre. E un semn că ceea ce trăim la Paști e din altă lume. La Înviere trăim un har, o lumină, o viață care nu sunt de aici. Iar noi avem inerția asta. Suntem greoi. Nu ne putem păstra la înălțimea sărbătorii. Mereu ne înecăm. Și apare iarăși întrebarea: Ce e de făcut? Am reținut un răspuns al unui duhovnic contemporan, cu așezare duhovnicească, arhimandritul Zaharia de la Essex, care și el a fost întrebat: „Ce să facem ca să păstrăm harul?” Părintele spune: „Nu putem să păstrăm harul, dar putem să năzuim spre el.” Pentru că, trăindu-l, apoi pierzându-l, nu putem să fim ca și când nu l-am trăit. Putem să năzuim spre a-l redobândi. În viața noastră, prin atingerea de noi a harului dumnezeiesc rămâne o urmă a harului și putem să năzuim la recâștigarea lui. Asta putem să facem. Harul nu-l vom putea păstra. Harul e o milă dumnezeiască. Trăim atunci ceva din preaplinul dragostei dumnezeiești, după măsura credinței și a dragostei noastre. Dar pierdem acel har. Părintele Sofronie de la Essex tot așa le spunea ucenicilor înainte de Paști: „Iată, vor veni Sfintele Paști, vom trăi bucuria Învierii, vom cânta Hristos a înviat!, apoi poate ne vom întoarce la amărăciunile noastre.” Îndemnul părintelui era: „Răbdați asta!” Părintele nu le spunea că ar putea să fie altfel. „Răbdați asta și veți putea să mergeți din nou în căutarea harului!” Numai așa dobândim un reper după care să ne ghidăm viața noastră.
Cu mic, cu mare cântăm în toată perioada Penticostarului „Hristos a înviat”. Dar în Noul Testament citim că Dumnezeu-Tatăl L-a înviat pe Fiul Său din morți. „Dumnezeu, înviind pe Fiul Său, L-a trimis întâi la voi†¦” (Fapte 3, 26). Cum explicați?
Întrebarea asta mă surprinde. Învierea Domnului este pentru noi mărturia dumnezeirii lui Hristos. Pentru că tocmai prin puterea Lui dumnezeiască S-a ridicat din morți. Poate Apostolul Petru spune aceasta pentru a arăta unitatea Fiului cu Tatăl. Fiindcă înfățișarea smerită a Mântuitorului, care a luat trup omenesc, făcea ca cei de pe pământ să nu primească cu ușurință dintr-odată adevărul despre dumnezeirea Lui. El însuși, spun Părinții Bisericii, când a făcut mari minuni, le-a săvârșit cu stăpânire. De exemplu, la învierea lui Lazăr, i-a spus acestuia: „Lazăre, vino afară!” Dar când a făcut minuni mai mici, să zicem, la înmulțirea pâinilor în pustie, de pildă, a invocat pe Tatăl, a mulțumit, apoi a frânt pâinea. Poate că și Apostolii, dorind să conducă pe oameni la adevărul Învierii lui Hristos, nu au exprimat acest lucru la început în mod direct.
Hristos dărâmă logica răspunsului la rău cu rău
Învierea constituie răspunsul lui Dumnezeu la greșeala primilor oameni care au ales moartea în locul vieții. Vorbiți-ne despre Hristos cel Răstignit și Înviat, Cel pe care părintele Stăniloae L-a numit „omul tare”, în sensul că a rezistat ispitelor și durerii. Cum e Hristos cel Răstignit „omul cel tare”?
Cred că în multe feluri putem vedea o tărie în răstignirea Domnului. Gândiți-vă așa, la noi ca oameni. Poate vulgarizăm puțin. Noi ca oameni să fim necăjiți de cineva și să ne stea la îndemână o putere enormă pe care să o putem pune în lucrare împotriva celui care ne supără. Ce tentație mare ar fi pentru noi să ne folosim de acea putere, dacă nu să-l lovim, măcar să-l oprim să ne facă rău!
Pe de o parte, este biruința lui Hristos asupra diavolului, dusă până la sfârșit. Domnul l-a învins pe diavol fiind ispitit în pustie, când l-a atacat față către față, cu întreita ispitire. Acesta L-a încercat pe Hristos atunci mai ales cu privire la porunca iubirii și ascultării față de Tatăl.
Acum, la Răstignire, Hristos a fost încercat pentru porunca iubirii față de aproapele și diavolul a stârnit împotriva lui Hristos acel val de ură. Pentru că ura aceea o simți ca fiind dincolo de orice manifestare omenească. Cum a răspuns Hristos la toate acestea? „Vine stăpânitorul lumii acesteia și nu află în Mine nimic” (Ioan 14, 20). Nici măcar o mică înclinație de a răspunde răului cu rău. La tot răul care I S-a făcut. Și răul a mers până la moarte. Hristos a putut să dăruiască lumii porunca iubirii față de aproapele fiindcă El a împlinit-o până la capăt.
Da, putem să vorbim în dreptul lui Hristos de o tărie, dar cred că este o tărie a dragostei. E biruința dragostei lui Hristos în răstignire. Nu se împotrivește răului până la a se întrista și a se mâhni pe Cruce pentru pierzarea celor care-I fac Lui rău. Pentru că făcându-I rău se pun pe ei în primejdie. Domnul plânge pentru pierzania lor. Până și pe Cruce caută ceva pentru îndreptățirea lor: „Părinte, iartă-i, că nu știu ce fac”. Cu alte cuvinte „Ai de ce să-i ierți. Poți să-i ierți pentru că nu știu ce fac”. Adică și pe Cruce Hristos are grijă de oameni. Aceasta este forța, puterea Lui. Acum este El „omul tare”. Chiar și pe Cruce El nu este biruit de suferință, de grija de Sine, de a răspunde răului cu rău, ci de grija pentru ei.
Încă mai mult, noi oamenii Îl răstignim pe Hristos, Îl omorâm, iar El se folosește de acest prilej ca să ne ofere Trupul și Sângele Lui. Atât de mare, de puternică, atât de tare este dragostea Lui. Nu numai că lipsește de aici osânda, fiindcă „nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El” (Ioan 3, 17), dar ne întâlnim și cu binele. Deci eu, omul, Îl răstignesc pe Domnul, iar El ca răsplată se folosește de această întâmplare ca să-mi dăruiască Trupul și Sângele spre hrană. În Răstignire se vede într-adevăr biruința lui Hristos, tăria dragostei Lui.
Care ar fi mesajul Învierii pentru oamenii de azi, știind că învierea bucură, dar și responsabilizează? Unii ar dori să moară de tot și să nu mai învieze.
Viața de astăzi așa pare. Este o viață cam fără bucurie. O viață din ce în ce mai tristă. Pare că dispare bucuria de a trăi. Sau se împuținează, pălește această bucurie. Învierea transmite bucurie, bucuria vieții veșnice care se revarsă peste oameni.
Avem pentru ce să trăim. Hristos este bucurie și este Viață. Că se întâmplă uneori ca oamenii să trăiască în deznădejde, care vine probabil din șubrezenia credinței noastre, asta e altceva.
Avem nevoie de o înviorare a credinței
„Sfârșitul lumii va veni dintr-un mare căscat de plictiseală”, mărturisea un teolog român contemporan. Întrebarea pe care un francez și-o punea privind în jur, „Ã quoi bon?” e definitorie pentru societatea de azi.
Da. Avem nevoie să redescoperim bucuria de a trăi. Părintele nostru duhovnic Macarie, de la Mănăstirea Pasărea, ne vorbea despre cum trăia sărbătorile în satul natal pe când era copil. Nu vedeai în sat vreun om trist, posac. Și erau săraci. Anii imediat de după al Doilea Război Mondial. Cu multă foamete. Dar toți erau într-o inimă, într-un gând. Spunea părintele: „împărțeam cu toți ceilalți sărăcia”, aducându-și aminte cu cât efort tatăl lui păstra o sticlă cu vin pentru sărbători de Crăciun sau de Paști. Nu aveau mai mult. Dar în toată sărăcia asta trăiau o veselie care le înfrumuseța sărbătorile. Astăzi, într-o oarecare măsură, sărbătorile parcă și-au pierdut din gust. Nu mai au aceeași plinătate de bucurie.
Bucuria de a ne vedea unul cu celălalt, de a ne întâlni, de a ne spune „Hristos a înviat!”, Adevărat a înviat!” parcă azi nu mai e așa de intensă.
În aceste condiții, cum putem face din Învierea lui Hristos învierea noastră? Simțim o delăsare†¦
Da. Avem nevoie de o înviorare a credinței. Avem nevoie de un suflu. Viața în credință este o viață cu suflu, o viață insuflată. Trebuie să câștigăm această insuflare.
Dumnezeu dă fiecăruia în mod propriu cum să găsească insuflarea asta. Și dacă o dobândim, să o și păzim. Ați văzut cum se spune despre cineva care dorește foarte mult ceva. E pasionat de ceva. De pictură, spre exemplu. Acela, și când mănâncă, are un album lângă el și se uită acolo, gândindu-se cum să mai tragă o tușă.
La fel stau lucrurile și în credință. E nevoie să păstrăm insuflarea și cred că diavolul are o tactică a lui în timpurile noastre. Nu sunt ispite vizibile, ci mici, mărunte, care te toacă. Și simți așa că, pe nesimțite, nu mai ai vlagă, ești cu bateriile pe zero.
Înviorarea credinței vine pentru fiecare în mod diferit. Pentru unii lecturile duhovnicești aduc prospețime. Alții iubesc slujbele bisericești și de acolo își iau putere. Alții au înclinații serioase pentru rugăciunea particulară. Avem nevoie de insuflare și de atenție. Să urmărim unde sunt descărcările de ajungem cu bateiile pe zero.
Eficiența rugăciunii
Sunt momente în care, deși ne facem rugăciunea, nu simțim că primim putere. Rămânem străini de ceea ce facem. Cum se câștigă prezența în rugăciune?
Cineva se exprima referitor la absența noastră lăuntrică din ceea ce facem cam așa: putem citi rugăciuni fără să ne rugăm, putem mânca de post fără să postim. E adevărat. Practicăm lucrurile credinței fără suflul credinței. Se întâmplă ceva. Mă gândesc că poate fi folositor și să ne dăm seama de această stare de lucruri și să nu ne împăcăm cu ea. Citim niște rugăciuni fără să ne rugăm de fapt. Și atunci trebuie să schimb ceva. Mă opresc. Nu mai citesc rugăciunea. Stau. Întâi stau puțin și mă gândesc: ce sunt eu, cine sunt eu, ce fac eu, înaintea cui stau?, pentru a-mi trezi conștiința și a fi prezent în lucrul pe care am de gând să-l fac.
Unii Părinți recomandă un astfel de moment pentru a trezi un suflu al rugăciunii. Adică să nu te apuci imediat să te rogi, ca și cum ți-ai face o datorie, aceea de a-ți citi rugăciunea, după care îți vezi de treaba ta. Nu. Stai un moment. Stai puțin. Să te liniștești. Să-ți dai seama ce vrei să faci. Să-ți vii în simțire. Apoi te poți apuca de rugăciune. De dorit este să faci o rugăciune care corespunde stării tale. Se poate ca rugăciunea citită să nu-ți ofere ceea ce ai nevoie tu în momentul acela. Poate mai potrivit ar fi atunci să te rogi cu propriile cuvinte. Așa este atunci, altă dată va fi altfel.
Cred că părintele Rafail Noica povestea o întâmplare cu un părinte care, ajuns seara acasă, nu putea să se roage. Pentru că există și ispita aceasta. Și atunci nu poți să îți zici decât: îmi citesc rugăciunile și mă culc. Dar părintele nu s-a putut împăca cu situația asta și a început să se plimbe prin casă zicând în sinea lui: „Doamne, iartă-mă, dar nu pot să mă rog!” Și se zbuciuma în sufletul lui. Omul nu se împăca nici să se culce așa, nici să se roage mecanic. După ce a stat așa o jumătate de oră, brusc, un asemenea duh de rugăciune l-a cuprins, încât, pe urmă, rugăciunea nu-l mai lăsa să se culce.
Ce minunat când omul este sincer! Adică când se ia în serios în ceea ce face. Dumnezeu îl ia în serios. Armonia pe care o căutăm și o dorim este taina lui Dumnezeu. Fiecare om se realizează deplin în ceea ce el are unic. Doar atunci se simte el însuși. Dar, pe de altă parte, păstrându-și unicitatea, omul rămâne în armonie cu toți ceilalți, cu Dumnezeu, cu semenii, cu natura. Dacă omul se împlinește în Dumnezeu, nu are cum să fie altfel. Este bine cunoscută comparația cu centrul cercului din care pornesc mai multe raze. Cu cât razele se apropie mai mult de centru, cu atât distanța dintre ele scade și se unesc în acel punct. La fel se întâmplă și cu noi, oamenii aflați în căutarea lui Dumnezeu.
De Paști, după un post de șapte săptămâni, creștinii caută împărtășirea euharistică cu Hristos. În ce ar consta pregătirea pentru Sfintele Taine?
A te împărtăși cu vrednicie, scria undeva părintele Alexander Schmemann, înseamnă să te împărtășești înțelegând ce faci. Să prinzi sensul împărtășirii și al pregătirii pentru Sfânta Împărtășanie. Starea firească a lucrurilor este împărtășirea permanentă. Dar noi suntem destul de departe de ea și nu o putem recupera cu ușurință. Nu înseamnă că noi, dacă ne vom împărtăși în fiecare zi, am recuperat practica Bisericii primare. Departe de noi gândul acesta. Doar imităm mecanic ceva fără să avem duhul și înțelegerea celor din vechime.
Părintele Schmemann spunea că un preot venerabil a fost întrebat cum mai poate un om trăi creștinește în lumea de astăzi. Și răspunsul a fost acesta: „Oricine poate trăi creștinește dacă va avea gândul că la sfârșitul săptămânii trebuie să se împărtășească. Trăindu-și viața ca pentru împărtășire.” Poate spunem lucruri mari, dar când te apuci să le faci, să le trăiești, atunci reușești să vezi cât împlinești din ele. Trebuie să fim conștienți de vremurile în care trăim, în ce lume am deschis ochii. Să nu uităm că ne-am născut după Nietzsche. Și numai în secolul trecut, omenirea a trecut prin două războaie mondiale, fratricide.
Dacă ne gândim cât de mult s-au schimbat lucrurile față de când eram eu copil, acum 30 de ani, ce tensionată este viața acum față de atunci†¦ (Interviu publicat în Lumina de Duminică din data de 5 mai 2013)
