În martie 1950, tânărul Virgil Maxim era mutat în Penitenciarul Jilava. Era deținut din 1942, când autoritățile antonesciene îl condamnaseră la ani grei de închisoare pentru așa-zisă participare la o organizație politică interzisă. Dar credința îl îmbărbăta, îi dădea speranță și îi oferea calea mântuirii, tot așa cum se găsea și la alți deținuți ai închisorilor comuniste. La Jilava, de praznicul Învierii, Maxim avea să cunoască clipe deosebite alături de alți confrați de suferință, pe care nu le-a uitat, notându-le mai apoi în memoriile sale: „În Vinerea Mare am cântat versetele pe care ni le-am amintit din fiecare stare a «Prohodului» și imnurile «Sfinte Dumnezeule» și «Mergi la cer». Apoi, liniștea s-a așternut până în noaptea Învierii.
La miezul nopții ne-am sculat. Eram pregătiți să primim în sufletele noastre pe Mântuitorul Iisus Hristos, înviat. Cel ce prin întrupare devenise Om, iar prin Înviere îndumnezeise pe om. O parte din copii, cărora le destăinuiam că am Sfânta Împărtășanie, au primit câte o firimitură, cuminecându-se. Cei mai mulți nu s-au socotit vrednici de primirea ei. O, dacă am fi totdeauna așa de riguroși cu noi înșine! În liniște ne pregăteam ținuta pentru a începe, dar și cu îndrăzneală, cântarea imnului «Hristos a înviat!». De pe coridor, dinspre intrare, se auzeau zgomote înfundate, lovituri, icneli și vaiete, care creșteau în intensitate și se apropiau însoțite de zăngănitul zăvoarelor. Era obiceiul în acei ani ca marile sărbători creștinești sau comuniste să fie marcate cu evenimente deosebite, care să rămână în conștiința celor întemnițați. Bătăile, schingiuirile, lanțurile, neagra și chiar uciderile erau gândite astfel ca să dea strălucire diavolească acestor momente omagiale. Am început să cântăm «Hristos a înviat!» din ce în ce mai tare, simțind nevoia să apărăm viețile noastre cu strigătul Învierii. Câtva timp am crezut că mi s-a părut că am auzit bătăi și strigăte de durere. Apoi m-am convins că pe măsură ce noi cântam, ele scădeau în intensitate și se depărtau ca și cum un vânt potrivnic făcea ca flăcările mistuitoare ale unui incendiu să se abată de la un obiectiv periclitat. Mai târziu am înțeles că Dumnezeu oprise martiriul care trebuia să aibă loc în noaptea Învierii Lui.
Am rămas liniștiți la locurile noastre până dimineața. Toți ceilalți din cameră se uitau la noi cu ochi întrebători. Sfântul Apostol Pavel și Sila cântau psalmi și se rugau în închisoare, iar toți cei închiși îi ascultau. Dumnezeu actualizează minunile Lui, pentru fiecare generație de credincioși care suferă pentru Adevăr.
Dimineața am făcut toți rugăciunea de mulțumire lui Dumnezeu, pentru că ne-a scăpat de furia vrăjmașilor văzuți și nevăzuți și am cântat «Hristos a înviat!». Prin geamul ferestrei cu văruiala decojită, într-un colț se vedeau peste oblon, pe malul șanțului de apărare, câțiva corcoduși, măceși și porumbari, care înmuguriseră și înfloriseră mai devreme. Câteva floricele ca niște scântei de lumină râdeau în soare. Adăpostul și căldura din șanț le favorizaseră intrarea în vegetație. Sufletul meu, văzând în aceasta mâna lui Dumnezeu, Care pe toate le învie din moarte odată cu Sine, s-a umplut de lumină”.
(Articol publicat în Ziarul Lumina din 8 mai 2013, sub semnătura lui Adrian Nicolae Petcu)
