Penitenciarul este locul unde omul care a săvârșit rele împotriva aproapelui său este întemnițat. Cât timp a trăit în afara zidurilor închisorii el a fost liber întru toate, dar trăirea libertății într-un mod inconștient, a toate stăpânitor și oprimant pentru semenii săi a dus la propria rătăcire și întemnițare a sufletului său în tenebroasele lanțuri ale iadului.
Privat de libertatea trupului, ca urmare a propriei voințe și a legilor oamenilor, sufletul are șansa eliberării, datorită lucrării conștiinței și dorinței de schimbare a felului de a gândi și acționa. În penitenciar sunt oameni asemenea celor din afara zidurilor. Unora le este rușine să-și recunoască credința, iar alții spun cu mândrie că sunt atei. Însă credința este mărturisită cu tărie de către cei care s-au descoperit pe sine și L-au aflat pe Hristos.
Așa l-am găsit pe Marian T., de 33 ani, la Penitenciarul Colibași, Argeș. El este paraclisier și bibliotecar la biserica din incinta instituției. Marian T. poveștește că zilele petrecute la Jilava, apoi la Colibași, l-au făcut să înțeleagă că toate sunt trecătoare, iar comoara cea mai de preț este sufletul. A trebuit ca să treacă prin multe încercări pentru a înțelege sensul acestei vieți.
„Omul are trei prieteni în viață: banii sau averile, prietenii și faptele. După ce moare, bogăția îl părăsește de îndată. Prietenii îl conduc până la mormânt, după care îl părăsesc și ei, însă doar faptele, bune sau rele, îl mai însoțesc pe om și după moarte. Acolo va răspunde în fața lui Dumnezeu. Am trăit aceste lucruri cu mine. Îmi amintesc când eram la Jilava, fără să îmi pun în gând, m-am sculat din pat și am citit Acatistul Maicii Domnului grabnic ajutătoare, iar apoi colegii de cameră veneau și îmi spuneau: «Domne, nu mai citi!», pentru că diavolul nu îi lăsa în pace și ori se îmbolnăveau din senin, ori se tăiau la mână, când voiau să își desfacă conservele, ori altceva. Dar am continuat, cu toate că aveau o putere de supremație față de ceilalți dintre noi. Astfel, am constatat că la penitenciar trebuie să ai patru reguli: să nu îți pierzi credința, să ai grijă de sănătate, să ai răbdare și speranță, fiindcă totul va fi bine cândva și cred că, venind aici la penitenciar, am scăpat de un alt rău mai mare care se putea să mi se întâmple. M-am descoperit și pe mine, pentru că mai pierdusem din credință. Poate și din cauza banilor, a stresului cotidian cu munca. Însă niciodată nu este târziu și trebuie să înțelegem să-I fim recunoscători lui Dumnezeu, chiar și pentru o greutate care ne vine, fiindcă ea ne oprește ca să nu pățim ceva mai rău. Cel puțin eu asta simt și am constatat”, mărturisește cu tărie Marian.
„Eu mă spânzur. Nu mai pot să stau aici”
Schimbarea modului de gândire și comportament l-a făcut să fie o pildă de îndreptare și pentru alții. Mai multe persoane, aflate la marginea prăpastiei, îl căutau pentru a sta de vorbă cu el sau pentru a le aduce cărți duhovnicești. „Eram la început de mandat și aveam pe cineva care avea încadrare 10-20 ani, și îmi spunea: «Eu mă spânzur. Nu mai pot să stau aici. Cum să stau atât? Îți dai seama câtă pedeapsă am?» Era de neclintit în alegerea lui de a se spânzura. Nu aveam ce să-i fac. Atunci m-am gândit că trebuie să-l abordez altfel și așa i-am spus: «Eu am încadrare 15-25 și m-aș bucura să am încadrarea ta, chiar și maxim să îmi dea. Curiozitatea nu te face să aștepți și să vezi cât timp vei fi condamnat? Apoi poți să te agăți de gât, așa cum zici tu”. A fost condamnat 10 ani și și-a schimbat mentalitatea, eliberându-se de toate răutățile astea”, a povestit Marian T.
Dialogul cu el a fost unul plăcut și așa am înțeles cât de mult au fost mângâiați cei în suferință. Mi-a mai explicat că pentru a te înțelege cu ceilalți trebuie, mai înainte de a le da sfaturi, să fii tu un exemplu și să ai o comportare firească și apoi Dumnezeu va face totul, întrucât noi, oamenii, suntem mici și plăpânzi.
„Puterea lui Dumnezeu este mare și întotdeauna în jurul nostru sunt pilde, sunt lucruri pe care le putem înțelege. Dumnezeu îți dă putere să te descoperi și să vezi că toate cele de aici sunt trecătoare, că tot ceea ce creăm dispare, că acum sau mai târziu murim și toate relele vor cântări mai greu la judecata individuală. De aceea, este bine ca să învățăm și din greșelile altora, căci timpul vieții noastre este scurt. Îmi aduc aminte de o povestioară, cum un om se plimba pe înserate pe malul mării și a dat de un sac de pietricele. A luat câte o pietricică și o arunca în valurile mării. A tot aruncat până a rămas cu o singură pietricică pe care a dus-o acasă. S-a pus în fața sobei, la lumina focului, și a văzut că era un diamant ce strălucea foarte frumos și, dându-și seama de valoarea lui, a fugit repede ca să mai găsească alte pietre. A căutat la marginea mării, prin apă, dar în zadar căuta, căci nu a mai găsit nimic. Pietricelele sunt zilele noastre. Când le avem, nu le dăm importanță și nu știm să le apreciem.”
„Pot fi alături de el 100 de psihologi†¦”
Marian este bucuros că timpul petrecut în închisoare a fost spre folosul sufletului lui. Are un regret că oamenii trăiesc într-un zbucium continuu și nu știu să facă diferența între bine și rău, că nu se mai înțeleg între ei, că își doresc prea multe, și nu pe Dumnezeu, și se lasă prea ușor ispitiți de frumusețile trecătoare ale lumii pământești.
„Un om și un vânător s-au dus la vânătoare, dar vânătorul nu și-a luat ogarul și pușca. Întrebat de ce, vânătorul i-a spus că are un fluier care cântă asemenea unei căprioare. Se duc acolo, se așază în niște tufe, lângă o poiană frumoasă, și a început să cânte din fluier. Imediat s-a auzit un muget de cerb, ce credea că este o căprioară frumoasă ce-l dorea. Vânătorul a mai cântat din fluier, iar cerbul mugea și el și se îndrepta spre poiana de unde auzea sunetul fluierului. Însă imediat ce a ajuns în câmp deschis, a fost împușcat. Așa suntem și noi. Ne lăsăm atrași de ispitele lumii acesteia, al cărei stăpânitor este diavolul. Lucrurile acestea aparente sunt foarte frumoase, dar ne duc spre pierzarea noastră. Asta nu știu tinerii de azi. Gustă din viața asta, iar când ajung să se căsătorească nu mai au acea bucurie, trăire, emoție, dăruire, acea flacără puternică. Totul devine ceva formal, la fel ca pe o scenă de teatru, și de aceea se și despart”, mai spune cu tristețe Marian.
Anii petrecuți în penitenciar au însemnat mult pentru Marian, chiar dacă a fost mult timp departe de soție și copiii săi. Privește lumea cu alți ochi, iar sufletul său și-a găsit liniștea.
„Penitenciarul a fost ceva constructiv, dar trebuie tu să dorești schimbarea, fiindcă altfel ajungi în stări foarte degradante. Sunt oameni cu pedepse foarte mici, de trei ani, și care se autodistrug. Nimeni nu te distruge, ci toți îți vor binele. Pot fi alături de el 100 de psihologi, dar dacă el nu vrea, degeaba. Mă bucur că, înainte de a pleca, am făcut cursuri de tâmplar, de parchetar și că Dumnezeu mi-a dat ca să mă împlinesc și în latura aceasta.”
Cu voia Domnului, Marian T. s-a eliberat atât trupește, cât și sufletește, pentru a fi exemplu și motiv de trezvie nouă, celor din afara zidurilor închisorii, care în fiecare clipă a vieții noastre pământești ne întemnițăm trupul și sufletul. (Reportaj realizat de Ioan Bușagă și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 5 iulie 2013)
