Istoria l-a reținut pe Licinius exclusiv drept adversar al împăratului Constantin cel Mare. Această opinie însă este una limitată, care trebuie privită cu multă rezervă, în special în lumina noilor analize aprofundate ale documentelor. Cert este că, pentru o lungă perioadă de timp, Licinius nu a fost un adversar al creștinismului, ci un susținător al credinței în cauză, cu toate că nu s-a convertit oficial niciodată.
Lucrarea lui Lactanțiu „Despre morțile persecutorilor” este singurul document istoric unde regăsim o relatare pozitivă cu privire la Licinius. Ceea ce se poate observa la o lectură rapidă a textului este că Lactanțiu preia practic relatarea victoriei lui Constantin cel Mare și a viziunii pe care acesta a avut-o înaintea bătăliei și o utilizează cu anumite modificări în cazul lui Licinius. Astfel, din punct de vedere istoric, știm că Licinius a ajuns să conducă întreg teritoriul răsăritean de-abia după ce a reușit să se debaraseze definitiv de adversarul său direct din regiune, Maximin Daia. Lactanțiu exagerează voit atunci când afirmă că raportul numeric dintre cele două armate era de 2 la 1 în favoarea lui Maximin, de vreme ce acesta avea aproximativ 70.000 de soldați, iar Licinius, aproape jumătate. În realitate, este posibil ca Maximin să fi avut o putere militară mai mare cu cel mult 25%. Acest fapt are o importanță secundară. Ceea ce surprinde în descrierea lui Lactanțiu este amintirea unei viziuni pe care Licinius ar fi avut-o înainte de desfășurarea bătăliei decisive cu Maximin. Daia promisese în preziua confruntării că va distruge numele de creștin de pe fața pământului dacă va birui. În schimb, „în noaptea următoare, un înger al lui Dumnezeu s-a apropiat de Licinius, care dormea, și l-a îndemnat să se ridice repede și să se roage Preaînaltului Dumnezeu împreună cu întreaga sa armată, iar dacă ar face asta, victoria va fi a sa” (Lactanțiu, „Despre moartea persecutorilor”, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 145). Apoi, Licinius s-a trezit și și-a chemat secretarul, căruia i-a dictat următoarea rugăciune: „Dumnezeule cel Preaînalt, Te rugăm, Sfinte Dumnezeule, Te rugăm. Toată dreptatea noi ne-o punem în mâinile Tale, mântuirea noastră ne-o punem în mâinile Tale, Imperiul nostru îl lăsăm în seama Ta. Prin Tine trăim, prin Tine noi suntem victorioși și fericiți. Preaînalte, Sfinte Dumnezeule, ascultă rugăciunile noastre: spre Tine întindem brațele: ascultă-ne, Sfinte, Preaînalte Dumnezeu” (ibid.). Rugăciunea este una destul de generală și putea foarte bine să aibă o sorginte păgână, la fel ca și una creștină. Ceea ce o deosebește fundamental de o rugăciune păgână însă este insistența sa monoteistă. Ea se adresează unui singur Dumnezeu, Care este rugat să ofere ajutorul Său într-o situație-limită. Apoi, Licinius a cerut ca acest imn să fie notat și înmânat ofițerilor, iar aceștia la rândul lor să își învețe propriii oameni cum să îl rostească. Data bătăliei a fost stabilită pentru calendele lui mai, aceasta fiind ziua de naștere a lui Maximin. Se știe că Maxentius fusese învins de împăratul Constantin cel Mare chiar de ziua sa aniversară. Cu toate acestea, Maximin a devansat cu o zi bătălia pentru a putea să sărbătorească eventualul triumf. În ziua luptei, soldații lui Licinius au rostit rugăciunea expusă anterior de trei ori și apoi au câștigat confruntarea cu oamenii lui Maximin Daia.
Edictul de la Mediolanum
Lactanțiu merge mai departe decât ne-am fi așteptat atunci când afirmă că după bătălia câștigată Licinius ar fi poruncit, practic, guvernatorului Bitiniei să reabiliteze credința creștină prin intermediul a ceea ce a ajuns să fie numit drept Edictul de la Mediolanum. Această ipoteză merită mai multă atenție. Se știe că edictul în cauză a reprezentat de fapt o scrisoare trimisă atât din partea lui Licinius, cât și a Sfântului Constantin cel Mare către guvernatorul Bitiniei, dar elementele cuprinse în aceasta au constituit premisele aplicării ei la nivel general pe întreg teritoriul Imperiului Roman. Bitinia se afla însă în regiunea răsăriteană a imperiului, sub jurisdicția directă a lui Licinius. Așadar, este plauzibilă implicarea mult mai activă a lui Licinius în redactarea documentului decât lasă să se întrevadă mai târziu Eusebiu de Cezareea, preocupat să șteargă orice mențiune pozitivă despre adversarii împăratului Constantin cel Mare. Din nou însă Lactanțiu nu lasă loc de interpretări atunci când afirmă următoarele: „La idele lui iunie, pe când el și Constantin erau consuli pentru a treia oară, a poruncit să fie afișat un edict adresat guvernatorului, cu privire la reabilitarea Bisericii” (ibid., pp. 149 și 151). Discuția cu privire la edict a avut loc între cei doi consuli la Mediolanum, fapt stipulat în documentul oficial, dar aplicarea sa a avut loc în regiunea aflată sub stăpânirea lui Licinius. Lactanțiu nu face nimic altceva decât să îl proclame la momentul respectiv pe Licinius drept o copie fidelă a lui Constantin cel Mare, aflată pe scaunul de conducere a părții răsăritene a imperiului. Licinius învinge prin intermediul unei viziuni un adversar potrivnic creștinismului, iar apoi Îi mulțumește lui Dumnezeu, restaurând adevărata credință. Se părea că buna înțelegere dintre cei doi conducători romani va dura o perioadă foarte lungă de timp, iar lucrurile urmau să fie benefice pe termen lung. În pofida acestei opinii împărtășite pe scară largă, Imperiul Roman urma să fie zguduit din nou de un conflict de proporții, cel dintre Licinius și Constantin cel Mare. Conducerea imperială urma să se reducă din nou la o singură persoană după experimentul eșuat al lui Dioclețian, ce dusese mai mult la o putere dezbinată și împărțită între persoane care se urau reciproc.
Moartea lui Maximin
Maximin Daia și-a sfârșit zilele prin intermediul unei otrave puternice, atunci când a realizat că nu mai are nici o șansă să îl învingă pe Licinius. De asemenea, devenea clar că, și dacă ar fi reușit acest lucru, un atac din partea împăratului Constantin cel Mare l-ar fi învins cu ușurință datorită pierderilor imense pe care le-ar fi implicat un asemenea plan. Așadar, a ales calea sinuciderii. Eusebiu de Cezareea ne menționează un scurt edict care ar fi fost scris de Maximin după înfrângerea în fața lui Licinus și prin care acesta nu numai că permitea credinței creștine să se manifeste fără nici o opreliște, dar oferea de asemenea și lăcașurile de cult înapoi fără nici o plată. Acest fapt este greu de crezut, având în vedere caracterul și dispoziția lui Maximin față de creștini în general, deși nu cu totul imposibil. Situația disperată în care se afla, armatele în dezordine, lipsa banilor necesari pentru plata acestora se poate să îl fi împins la un act care contrazicea întru totul manifestările sale anterioare. În materialul următor vom începe să discutăm conflictul dintre împăratul Constantin cel Mare și Licinius.
(Articol publicat în Ziarul Lumina din 11 iulie 2013)
