Dacă e să facem o radiografie a societății în care trăim, nu mai este o noutate să identificăm printre problemele majore criza, sub toate aspectele ei. Există o criză financiară, o criză economică, o criză socială, și mai ales una spirituală. Ultima dintre ele stă și la baza crizei în care se află instituția familiei. Despre cauzele acestor crize, dar mai ales despre cauzele divorțului și despre dimensiunea fenomenului secularizării în țara noastră, am stat de vorbă cu prof. univ. dr. Nicu Gavriluță, decanul Facultății de Filosofie și Științe Social-Politice a Universității „Al. I. Cuza” Iași, care găsește la toate aceste mari provocări, de altfel nu unice în istorie, cea mai potrivită soluție, iar aceasta este dată de modelul hristic.
<i>Domnule profesor, din punct de vedere sociologic, care este cea mai mare problemă a lumii de azi?</i>
Această criză, cred eu. Încerc cu un singur cuvânt să prind diversele probleme. De la noi, oamenii obișnuiți, care nu avem întotdeauna bani pentru costuri de întreținere, pentru birurile lunare, pentru coșul zilnic, până la oamenii de afaceri care investesc milioane de euro, se simte criza. Criza are mai multe dimensiuni: există o criză financiară, o criză economică, există o criză socială. Dacă vreți, e vorba de atomizarea individului. Faptul că oamenii stau pe aceeași scară de bloc și nu se cunosc, cel mai mult se salută. Apoi există o criză de ordin spiritual. Eu pe aceasta o consider boala numărul unu a lumii contemporane, pentru că de aici pleacă totul. Și există o legiune întreagă de sociologi, antropologi, filosofi ai culturii, istorici ai religiilor, specialiști în teologie care au analizat această criză spirituală și până la urmă au propus și soluții. Însă știți ce se întâmplă? Noi avem și soluții, dar drama este alta. Omul nu învață din eșecurile vieții lui, din greșelile istoriei, și repetă greșelile. Prin urmare, deși am trecut prin războaie, prin molime, prin dezastre, prin tot felul de provocări ale momentului, n-am învățat niciodată să viețuim în mod profund, creștin, cu echilibru interior, cu putere de discernământ, cu o atenție sporită în ceea ce privește limitele noastre, ale condiției umane, și repetăm.
<b>”Creștinismul ne oferă soluția”</b>
<i>Mie mi se pare că, din contră, accelerăm acest proces negativ†¦</i>
Da, e dramatic, din păcate, se accelerează. Odată cu trecerea timpului parcă sunt mai multe probleme grele, copleșitoare, însă niciodată nu trebuie să ne oprim aici. Știți care este punctul meu de vedere? Acela că oricât de grea ar fi viața trebuie să întrevezi o soluție, iar pentru noi creștinismul ne oferă soluția. Există un model hristic care a străbătut pustiul, chiar a străbătut experiența teribilă a morții. Dacă Iisus a reușit lucrul acesta, oare noi, muritorii, nu putem trece prin diferite morți sociale, prin morți economice, financiare, și apoi să renaștem? Eu cred că putem. Există întotdeauna speranță și există oameni care reușesc și ei pot fi modele. Bineînțeles, trebuie și curaj, sunt riscuri pe care ni le asumăm în mod inevitabil.
<i>Am început cu ideea de criză, iar unul dintre aspectele crizei, cred eu, sau una dintre crizele majore este și cea a familiei. Din punct de vedere sociologic, care este tendința societății contemporane? Se merge spre o eliminare a ideii de familie sau doar spre o îndepărtare de valorile tradiționale ale familiei?</i>
Observ ca sociolog și ca antropolog tendințele lumii contemporane și înclin mai mult spre partea a doua a întrebării dvs. Nu va dispărea niciodată familia, căci știți ce se întâmplă, în istorie tendințe de genul acesta au mai fost, atacuri la adresa familiei au existat, și amintesc de două mari sisteme totalitare, cel nazist și cel comunist. Amintesc și de drama poporului evreu care a însemnat iarăși aproape un pericol la adresa unei seminții. Cu toate acestea, familia a supraviețuit.
Ei, bine, eu consider aceste provocări care încearcă să ofere alternative la adresa familiei ca fiind încercări pe care Bunul Dumnezeu le permite pentru noi în ziua de astăzi. Aceste încercări îți oferă posibilitatea să-ți verifici credința autentică, puterea de a face față unor greutăți, de ce nu, și inteligența, spontaneitatea în a găsi anumite soluții. S-au tot pus pe tapet drepturile homosexualilor și ale lesbienelor. Un om educat și foarte inteligent însă nu crede niciodată că cei care vin cu modele alternative la familia tradițională, la familia creștină, sunt „neisprăviți”. Dimpotrivă, sunt oameni „isprăviți”, cu diplome, și uneori e și periculos ceea ce ei propun. Este în joc un tip de ideologie, este ideologia marcată de drepturile omului, ideologia marcată de politica corectă, de drepturile minorităților, de absența discriminării, dar toate aceste ideologii își au propriile lor limite. Altfel spus, din punctul meu de vedere, sigur că au drepturi și lesbienele și cuplurile de homosexuali, dar cu condiția de a mă proteja și pe mine, pe cel majoritar, de a nu-mi atinge drepturile, de a nu-mi leza bunul simț și sensibilitățile mele, pentru că în ultimă instanță, știți cum e, preferința sexuală a cuiva poate fi un act privat, îl privește pe el, răspunde în fața conștiinței, a duhovnicului dacă îl are, a Bunului Dumnezeu, însă în clipa în care, spun eu ca sociolog, în spațiul public ai de a face cu exhibarea unei preferințe, cu un gest sfidător la adresa mentalului social și a bunului simț al românului de zeci și zeci de ani, sigur că nu-ți convine și îți pui anumite întrebări cu privire la limitele drepturilor minorității. Am dat acest exemplu, pentru că eu îl consider totuși o provocare pentru noi. Cei care sunt cu adevărat creștini vor găsi în Sfânta Tradiție, în Biblie, în hotărârile Sinoadelor și în învățăturile Sfinților Părinți argumente temeinice pentru a răspunde acestor provocări acum, în 2013, pentru că sunt texte de maximă actualitate. Dintr-un alt punct de vedere, nu avem cum să ocolim aceste provocări, fiindcă și România intră în acest joc al Occidentului european și al Occidentului american. E bine să ne păstrăm echilibrul, sănătatea, umorul, puterea de a ne detașa, de a da importanță celor esențiale din viață, și nu celor care țin de o conjunctură social-politică sau ideologică.
<b>”Nu avem uneori conținut pentru comunicarea noastră”</b>
<i>Una dintre problemele familiei de astăzi este și divorțul. Aș vrea să subliniați din punct de vedere sociologic câteva dintre cauzele care duc la divorț.</i>
O să invoc cercetările unor colegi de-ai mei din țară, ale unor studenți pe care eu îi coordonez la licență, master și doctorat cu privire la aceste teme, inclusiv la divorț. Cauzele sunt înainte de toate, nu este o surpriză, cele de ordin spiritual. În primul rând, este vorba despre superficialitatea unor trăiri, superficialitatea vieții spirituale. Mulți dintre oamenii care ajung să se cunoască se lasă pradă unor atracții de ordin exclusiv fizic, biologic. Relația lor se consumă la nivel superficial, la nivelul trupului. Însă după ce dorința se stinge între cei doi intervine o distanță și până la urmă se ajunge la o separare, având în atenție faptul că mulți tineri nu sunt pregătiți și învățați să aprofundeze o relație bazată pe iubire, pe eros, în sensul grecesc al cuvântului sau în sensul creștin al cuvântului. Uneori consfințesc această relație prin căsătorie și, fiind o relație superficială, în fața primei provocări a vieții, una legată de lipsa banilor, a locuinței, de o ceartă mai serioasă, de exemplu, ajung să capituleze, divorțează.
O altă cauză este incompatibilitatea socială a celor două familii. E vorba de poziția socială, de prestigiu, de istoriile sociale pe care le au în spate cei doi. Apoi ar fi vorba de venituri. Multe familii ajung să divorțeze din lipsa unor bani. Unul dintre soți își pierde serviciul, deși situațiile acestea dramatice ar trebui să-i unească, să arate că cei doi sunt în ultimă instanță una, formează o ființă spirituală prin Taina sacră a Cununiei, nu-i așa? Ei, se întâmplă exact invers. O altă cauză ține, dacă vreți, de modelele sociale care au o influență teribilă. Așa-zisele vedete mediatizate de posturile comerciale de televiziune au o influență extraordinară, teribilă, asupra tinerei generații, în condițiile în care timpul unui tânăr este foarte puțin consacrat în medie vorbind lecturii, meditației, rugăciunii, deci vieții interioare. Și atunci e limpede, când va vedea o emisiune de televiziune, „modelul de succes” impus acolo va deveni pentru el model de viață. Știu familii, eu sunt din zona Sucevei, care au început viața de la zero, cum spune românul tradițional, de la lingură și de la furculiță. Și au reușit împreună, fiind unul pentru celălalt, să adune și un bănuț să-și facă o casă, să-și cumpere pământ să aibă gospodărie, să-și întrețină copiii în facultate și mai târziu să-i ajute în viață. Deci se poate, ba chiar în condiții mai grele decât cele din 2013, în condiții care veneau imediat după război, condiții dramatice.
Așadar, eu nu sunt convins de discursul celor care încearcă să pună eșecul lor personal, al vieții lor spirituale și sociale pe seama crizei, pe seama vremurilor, pe seama politicienilor, pe seama unui tip de partid politic etc.
<I>În ce măsură și în ce formă vârsta influențează căsătoria?</i>
Aș spune că nu neapărat vârsta influențează, pentru că poți să fii un copil, un inocent, un naiv, un superficial la 28-30 de ani și poți fi foarte echilibrat, sensibil, delicat, educat la 22 de ani. Din punctul meu de vedere, nu numărul aventurilor amoroase te califică pentru o căsătorie reușită, chiar model pentru ceilalți, ci seriozitatea, echilibrul interior și puterea de discernământ. Acestea se obțin foarte greu. Eu am avut în viață o șansă teribilă, șansa de a urma o facultate de filosofie, și mi-am asumat-o într-un fel anume și ca un stil de viață și văd că astăzi, în condițiile unor provocări de ordin administrativ, financiar, economic, social, îmi face foarte bine, mă ajută foarte mult. Însă nu mulți tineri au avut șansa de-a urma o facultate umanistă, de a face teologie, filosofie, litere, facultăți care îți modelează sufletul și personalitatea, care conferă un echilibru lăuntric de netăgăduit și te ajută în situația când trebuie să faci față unor provocări.
<I>Noi astăzi comunicăm foarte mult, dar nu suntem în comuniune. Care sunt deficiențele comunicării sociale contemporane?</i>
Da, noi comunicăm, dar nu avem un conținut temeinic, profund al comunicării. Tehnica modernă ne oferă posibilitatea, aproape instantaneu, în orice colț al lumii, este limpede pentru toți. În același timp, ca să poți comunica ceva temeinic trebuie să ai și ce comunica. Nu suntem pregătiți, nu avem uneori conținut pentru comunicarea noastră. Detest relațiile care se înfiripează, se dezvoltă și într-un fel anume se împlinesc, dacă poate fi vorba de așa ceva, în urma întâlnirii pe facebook sau pe diferite site-uri. De ce? Pentru că există un miracol al întâlnirii între cei doi, un miracol al întâlnirii față către față, al întâlnirii firești, naturale, și nimic din lumea aceasta nu poate anula acest miracol sau acest mister. O altă deficiență a comunicării știți care e? Lașitatea. Ne lipsește puterea de a ne asuma responsabilitatea să spunem „stai, eu am greșit aici” sau „nu știu, nu mă pricep”. Nu avem curajul, nu avem puterea și fiind vorba și de o comunicare mediată, ne dăm zmei, ne dăm teribili, iar atunci când ne întâlnim față în față cu persoana respectivă suntem demascați. Lașitatea și lipsa de responsabilitate consider că sunt alte forme patologice ale comunicării contemporane.
<b>Indiferența religioasă, mai gravă decât ateismul</b>
<i>Care este dimensiunea secularizării românești din punct de vedere sociologic? Există cercetări care să arate aceasta?</i>
Există. Ne aflăm într-un stadiu mediu. N-am atins vârful secularizării, cum se întâmplă în statele central-europene sau americane, dar nici nu suntem cu fenomenul secularizării la un nivel de început, superficial. Secularizarea ne-a marcat foarte mult din secolul al XIX-lea, mai exact cu importarea unor modele legislative occidentale, în special franceze, vezi Regulamentele organice, a continuat cu Reformele lui Alexandru Ioan Cuza și apoi, într-un sens anume, secularizarea s-a accentuat în perioada comunistă. Mă gândesc la distanța care s-a cultivat din punct de vedere ideologic, deci distanța pe care comunismul a creat-o cu putință între Biserică și educație. Cu alte cuvinte, s-a diminuat enorm importanța preotului și a Bisericii în ceea ce privește educația noastră. S-a mizat mult pe educația realizată în familie, în școală și educația realizată în cadrul partidului, pentru unii dintre noi.
După 1990, dincolo de faptul că Biserica își pierde anumite proprietăți și privilegii, nu discutăm acest aspect, secularizarea se combină cu un alt fenomen, după părerea mea la fel de grav, și anume, fenomenul indiferenței față de cele religioase. Am citit rapoarte de cercetare sociologică a vieții sociale, a stilurilor de viață, a valorilor, cum sunt ele denumite în spațiul european, și toate arată o creștere a numărului de atei, respectiv de oameni indiferenți față de cele religioase. Știți unde văd eu aici pericolul? În creșterea numărului celor indiferenți, pentru că cel indiferent religios nu este, cred eu, aparent atins, nici de tema iubirii, nici de cea a sensului vieții sau a mântuirii sufletului. În realitate, eu cred că-și pune aceste probleme, dar în alt fel. El nu caută paradisul, raiul în varianta creștină, clasică, cum m-au educat pe mine mama și tata, el caută un paradis artificial. Oamenii se amăgesc cu gândul că-și pot depăși condiția lor umană în diverse ipostaze.
Cel indiferent religios este mai periculos decât ateul, pentru că cel indiferent nu este sensibilizat, este distant și până la urmă detașat și aproape imun. Pe când ateul este cel care se războiește cu credinciosul. Mie îmi plac textele lui Dostoievski, iar spiritul unui ateu de acolo este realmente de apreciat, de respectat, e un om care întreabă ce este Dumnezeu, care sunt argumentele existenței Lui, caută contraargumente la această dispută scolastică, până la urmă. Un asemenea om este informat, este inteligent, este atent, n-are frica de Dumnezeu, că n-are credință religioasă, dar are înfricoșarea de sine, frica de propria conștiință, de cugetul lui, de gândul lui. Nu face rău celuilalt, pentru că vrea să doarmă liniștit noaptea, să pună capul pe pernă și să n-aibă mustrări de conștiință, dar nu dintr-un spirit religios. Ei sunt oameni absolut respectabili. Eu cred că unii dintre ei au șansa într-adevăr să se îndrepte, în sensul de a-și trezi, să spunem, acea nostalgie a absolutului, acea umbră de sensibilitate religioasă pe care îmi place să cred că o au în sufletul lor. De aceea, vreau să spun că nu sunt atât de îngrijorat când văd creșterea numărului de atei religioși, vorba Patriarhului Daniel, „ei sunt atei, dar sunt ateii noștri” (zâmbește), căci până la urmă, cred că unii dintre ei vor ajunge să găsească calea aceasta autentică a credinței și în ultimă instanță a mântuirii.
(Interviu publicat în Ziarul Lumina din 16 octombrie 2013)
