În Vechiul Testament, sărbătoarea (hag) era prin excelență însoțită de pelerinaj. Așa cum se observă din Ieșire 23:15-17, cele trei sărbători principale ale anului, Azimele, Secerișul și Culesul, presupun și „înfățișări” înaintea Domnului: „De trei ori în an să-Mi prăznuiești: Să ții sărbătoarea azimelor. Șapte zile să mănânci azime în timpul lunii lui Aviv cum ți-am poruncit, căci în acea lună ai ieșit din Egipt; să nu te înfățișezi înaintea Mea cu mâna goală. Să ții apoi sărbătoarea secerișului și a strângerii celor dintâi roade ale tale, pe care le-ai semănat în țarina ta, și sărbătoarea strângerii roadelor toamna, când aduni de pe câmp munca ta. De trei ori pe an să se înfățișeze înaintea Domnului Dumnezeului tău toți cei de parte bărbătească ai tăi”.
De altfel, ebraicul hag, „sărbătoare”, se înrudește cu arabul haj „pelerinaj”. De ce însă această legătură?
Mai întâi, se cuvinte să cercetăm mai îndeaproape versetul 17. Traducând mai aproape de original, el sună: „Să fie văzut (ebr. yera’eh) tot cel de parte bărbătească al tău la fața (‘el paney) Domnului Iahve”. Varianta paralelă din Ieșire 34:23 are însă o diferență semnificativă: în loc de prepoziția ‘el „la”, „către” (din expresia „la fața Domnului”), este pus ‘et, marca acuzativului. Cercetătorii consideră că de fapt așa era textul original. Vocalizarea verbului yera’eh trebuie și ea înțeleasă altfel, yir’eh, fiindcă, după cum se știe, vocalele au fost adăugate ulterior textului original, astfel că are întâietate în exegeză forma strict consonantică. Versetul ar fi astfel: „Să vadă tot cel de parte bărbătească al tău fața Domnului Iahve, Dumnezeul lui Israel”. De aici deducem un element teologic deosebit de important pentru sărbătoarea-pelerinaj: scopul principal nu era simpla prezență, „înfățișare” înaintea Domnului (cum traduce Biblia Sinodală), ci teofania, arătarea lui Dumnezeu. Cel care participa la sărbătoarea cu pelerinaj se întâlnea cu divinitatea, „Îi vedea fața”, așa cum se exprimă plastic Scriptura.
O sărbătoare prăznuită la domiciliu nu dădea posibilitatea teofaniei, pentru că Dumnezeu „locuia” în Templul din Ierusalim. La sfințirea templului lui Solomon, în 3 Regi 8:11-13 se spune: „Și n-au putut preoții să stea la slujbă, din pricina norului, căci slava Domnului umpluse templul Domnului. Atunci Solomon a zis: „Domnul a spus că binevoiește să locuiască în norul cel întunecos. Eu Ți-am zidit templul pentru locuință, în care Tu să petreci în veci””. Deși Solomon arată că „Cerul și cerul cerurilor nu Te încap, cu atât mai puțin acest templu pe care l-am zidit numelui Tău” (3 Regi 8:27), totuși templul devine singurul loc de pe pământ în care omul se întâlnește cu Dumnezeu: „Ci la locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul vostru din toate semințiile voastre, ca să-Și pună numele Său asupra lui, să veniți să-l cercetați. Acolo să aduceți arderile de tot ale voastre și jertfele voastre, zeciuielile voastre și ridicarea mâinilor voastre, făgăduințele voastre, prinoasele voastre cele de bună voie și jertfele voastre de pace, pe întâii născuți ai vitelor voastre mari și ai vitelor voastre mici; Să mâncați acolo înaintea Domnului Dumnezeului vostru și să vă veseliți cu familiile voastre pentru toate câte au făcut mâinile voastre și cu câte v-a binecuvântat Domnul Dumnezeul vostru” (Deuteronom 12:5-7).
Dintre toate locurile lumii, Dumnezeu alege doar Sionul, Ierusalimul, să-și „pună numele Său” acolo. Numele reprezintă în teologia biblică vechi-testamentară manifestarea directă a persoanei care îl poartă, de aceea prezența numelui divin în templu asigura prezența energiei dumnezeiești. Dacă Dumnezeu rămâne în Sine necircumscris spațiului, neîncăput de „cerurile cerurilor”, El îi permite însă omului să-L cunoască în lucrarea Lui de bunătate, adică prin nume. Așa Îl recunoaștem pe Dumnezeu ca fiind „Iahve, Iahve, Dumnezeu, iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare și de dreptate, Care păzește adevărul și arată milă la mii de neamuri; Care iartă vina și răzvrătirea și păcatul, dar nu lasă nepedepsit pe cel ce păcătuiește” (Ieșire 34:6-7).
Dar prezența numelui în templu sugerează și legătura personală dintre Dumnezeu și om. Dumnezeu devine pentru închinător o persoană un „Tu” căreia poți să I te adresezi pe nume. De câte ori rostim „Domnul”, ne referim de fapt la numele personal divin, Iahve, cel inefabil și sfânt, pe care traducătorii Septuagintei, din mare evlavie, l-au redat prin kyrios „Domnul”.
Pelerinajul obișnuit al sărbătorilor ebraice face practic posibilă intrarea credinciosului în spațiul sacru al sanctuarului și comunicarea cu Dumnezeu personal, în baza teofaniei pe care Acesta o promite.
Un pelerinaj teofanic special se întâlnește în viața Sfântului Ilie. Acesta este salvat de mânia lui Ahab, iar un înger îi poruncește: „Scoală de mănâncă și bea, că lungă-ți este calea!” (3 Regi 19:7). Întărit cu hrana îngerului, Ilie „a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopți, până la Horeb, muntele lui Dumnezeu” (v. 8). Ajuns la Horeb, muntele revelației Legii lui Moise, Ilie se bucură de vederea duhovnicească a lui Dumnezeu: „A zis Domnul: „Ieși și stai pe munte înaintea feței Domnului! Că iată Domnul va trece (†¦) Iar după foc va fi adiere de vânt lin și acolo va fi Domnul”” (3 Regi 19:11-12).
Pelerinajul de 40 de zile al Sfântului Ilie, cu asceză maximă (după hrana îngerului, textul lasă de înțeles că Sfântul Ilie nu a mai mâncat și nu a mai băut nimic), repetă experiența duhovnicească a lui Moise, care la fel n-a mâncat și n-a băut nimic în „pelerinajul” său de 40 de zile pe vârful muntelui Sinai (cf. Deuteronom 9:9-10). La capătul pelerinajului prin pustie, Sfântul Ilie se întâlnește cu Dumnezeu în „adierea de vânt”, adică în „duh” (în ebraică ruah înseamnă deopotrivă „vânt” și „duh”).
Experiența vederii lui Dumnezeu de pe Sinai a fost scopul Ieșirii din Egipt, actul de constituire a poporului Israel. Moise îi cere faraonului în Ieșire 3:18: „Domnul Dumnezeul evreilor ne-a chemat. Lasă-ne dar să mergem în pustie, cale de trei zile, ca să aducem jertfă Dumnezeului nostru”. După împotrivirile egiptenilor, Moise cere iarăși, motivând: „Vom merge cu cei tineri și cu cei bătrâni ai noștri, cu fiii noștri, cu fiicele noastre, cu oile noastre și cu boii noștri, căci e sărbătoarea Domnului Dumnezeului nostru”. Așadar Exodul din Egipt apare și el ca un pelerinaj al fiilor lui Israel la muntele Sinai, locul unde Iahve i S-a arătat lui Moise în rugul aprins. Citit în această cheie, întreg Pentateuhul devine rodul unui pelerinaj binecuvântat. Capitolele 1-19 din Ieșire descriu parcursul până la muntele Sinai, iar Numeri 10:11 până la 33:48 plecarea din Sinai până în șesurile Moabului, în fața Ierihonului. Abia Iosua îi va conduce pe fiii lui Israel în Canaan, dar Legea (din Ieșire 20 până la sfârșitul cărții, apoi întreaga carte a Leviticului și începutul cărții Numerii până la 10:10) reprezintă teofania de pe muntele Sinai, efectul pelerinajului făcut de Israel. Dacă Moise și Ilie au postit vreme de 40 de zile și nopți pentru a se întâlni cu Dumnezeu pe vârful muntelui, și israeliții trebuie să se pregătească spiritual pentru pelerinaj: vreme de 40 de ani postesc mâncând doar mană și bând apă în chip minunat din stâncă. (Articol semnat de lect. dr. Alexandru Mihăilă și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 27 octombrie 2012)
