„Un geniu teologic al secolului XX”

Încă de la Sibiu, părintele Dumitru Stăniloae și-a creat ucenici, o așa-numită „generație Stăniloae”, o pleiadă de teologi, ierarhi și preoți care l-au cunoscut și l-au avut mentor pe părintele profesor și care s-au bucurat din plin de prezența și lucrarea sa în slujba teologiei românești. Aici, la Sibiu, a pus început carierei lui de profesor și teolog, aici și-a închegat puternica personalitate care iradiază cu atâta putere în câmpul gândirii românești. Sibiul i-a oferit mediul prielnic de dezvoltare în acest sens. Academia care l-a ocrotit în anii maturității creatoare și pe care a slujit-o, odată cu omagiul pe care i-l aduce, dă expresie simțământului că el rămâne și de acum înainte nedespărțit duhovnicește de profesorii și studenții ei.

În anul 1993, cu puțin îna­inte ca Uni­ver­si­ta­tea „Lucian Blaga” să-i a­corde titlul de doctor ho­noris causa, părintele Fi­loc­a­liei românești a plecat dincolo pen­tru a teologhisi acolo cu sfin­ții și cu îngerii taina cea ma­re a Întrupării Fiului lui Dum­nezeu, taină pe care a iubit-o și a căutat să o lămu­reas­că și să o facă înțeleasă.

Prin monumentala sa operă scri­să și prin activitatea sa di­dac­­tică la Sibiu și apoi la Bu­cu­rești, prin larga sa deschi­de­re spre înțelegerea celorlalte Bi­se­rici, și prin atitudinea manifes­ta­tă față de persoană și semeni, părintele Stăniloae ră­mâ­ne unul dintre cei mai mari gânditori creștini ai veacului care s-a scurs.

Profesor la 26 de ani

Numele său este mereu le­gat de opera sa teologică în­ce­pu­tă în cetatea Sibiului, operă în care a abordat temele cen­tra­­le ale învățăturii de cre­din­ță ortodoxă, căutând în același timp să stabilească raporturile din­tre metafizica ortodoxă și nea­mul în care s-a născut, dintre creștinism, națiune și cultu­ră în România.

Părintele Teodor Bodogae, ca­re l-a cunoscut îndeaprope, vor­bind despre scrierile părin­te­lui Stăniloae afirma: „În do­me­niul cugetării teologice propriu-zise, profesorul Dumitru Stă­niloae a realizat o operă de în­noire spirituală excepțională la baza căreia întâmpinăm în pri­mul rând sursa patristică, iar pentru capitolele controver­sa­­te apar scrieri de specialita­te, îndeosebi din filosofia ger­ma­­nă contemporană. Oricum, în tratatele sale de dogmatică și în numeroasele studii pu­bli­ca­­te în țară și peste graniță se re­simt mereu tendințe după nou, după original”.

Se vede că tot timpul a avut Si­biul în față și pe mitropolitul de pioasă amintire Nicolae Bă­lan. La Sibiu și-a început și cre­a­ția teologică, aici traducând ma­nualul de dogmatică al lui Hri­stu Andruțos, pe care îl va și ti­pări la Sibiu în 1930. A în­ce­put să publice și în „Gândirea” lui Nichifor Crainic.

La 1 septembrie 1929, la doar 26 de ani, a fost numit pro­fe­­sor suplinitor la Academia „An­dreiană” din Sibiu. În cei 17 ani de activitate la această re­nu­­mită școală teologică univer­si­­tară va preda dogmatica (1929-1946), apologetica (1929-1932 și 1936-1937), pastorala (1932-1936) și limba greacă (1929-1934). În 1932 a fost numit titular provizoriu, iar în 1935 titular definitiv. După a­le­gerea lui Nicolae Colan ca e­pis­cop al Clujului, părintele Stă­niloae a fost numit rector al A­cademiei, funcție de mare pres­tigiu și răspundere pe care cu cinste o va deține până la ple­carea sa în anul 1946. Aici va fi coleg cu o galerie de aur a te­ologiei românești: Nicolae Co­lan, Nicolae Neaga, Nicolae Po­po­viciu, Grigore Marcu, Teodor B­o­dogae, Spiridon Cândea, Li­viu Stan, Gheorghe Șoima, Ni­colae Mladin sau Dumitru Călugăr. Totodată, în anul 1930, pro­fe­­sorul Stăniloae s-a căsătorit cu Maria Mihu, originară din Șu­ra Mică și cu care a avut trei co­pii.

În calitate de rector a primit la Sibiu, la Academia Teo­lo­gi­că, vi­zitele unor personalități te­­o­lo­gi­ce internaționale ca: e­pis­copul an­glican Harold Bux­ton, episco­pul auxiliar catolic al Pa­risului Ro­ger Blaussart sau profesorul ca­nonist Ștefan Țancov.

Ctitorul Filocaliei românești

La Sibiu a publicat pentru în­tâia oară „Viața și învățătura Sfân­tului Grigorie Palama”, a­vând ca temă prezența lui Iisus Hris­tos cu energia Lui necre­a­tă în Sfintele Taine. Tot la Si­biu a publicat cartea „Iisus Hris­tos sau restaurarea omului”, întărind ideea Mân­tui­to­ru­lui în Care se pot manifesta ce­le două firi. În anul 1933 a ti­pă­rit „Catolicismul de du­pă război”, „Statutul organic șa­gunian”, apoi în 1939 „Or­to­do­xie și Românism”, în care erau strânse o parte din artico­le­le sale publicate în „Tele­gra­ful Român” și „Gândirea”.

A fost primul teolog care a lu­at atitudine față de filosofia lui Lucian Blaga, în lucrarea „Po­ziția d-lui Lucian Blaga față de creștinism și ortodoxie”, 1942, și, tot în același an, în „Bi­se­rica românească” tipărită la Brașov.

Tot în perioada sibiană a ac­ti­­vității sale începe traducerea și tipărirea unor opere ale ma­ri­­lor Părinți duhovnicești. Este car­tea ajunsă astăzi la 12 volu­me – intitulată „Filocalia sau cu­­legere din scrierile Sfinților Pă­rinți care arată cum se poate o­mul curăți, lumina și de­să­vâr­ș­i”, toate însoțite de introduceri și felurite note. La această lu­cra­­re a contribuit și părintele Ar­senie Boca, aflat la Mă­nă­sti­rea Brâncoveanu de la Sâm­bă­ta de Sus, cel care va realiza și ilus­trația copertelor. Părintele Ar­senie a fost cel care a scris du­pă dictarea părintelui Stă­niloae o mare parte din tradu­ce­­re. Mitropolitul Nicolae Bă­lan a îmbrățișat ideea pu­bli­că­rii Filocaliei în Tipografia ar­hi­di­­ecezană, primul volum ti­pă­rin­du-se în 1.500 de exemplare.

Vorbind în cuvântul Iubiții mei frați sibieni!, părintele Stă­niloae mărturisește că mitropo­li­tul Nicolae Bălan „a trecut cu u­șurință peste nemulțumirea că în 1930 m-am căsătorit, im­pre­sionat de articolele mele în „Te­legraful Român”, de eseu­ri­le ce mi le cerea Nichifor Crai­nic pentru revista „Gândirea” și de alte studii de la care soția mea cu rară înțelegere nu mă îm­piedica, ci la care mă încura­ja. În fiecare seară, mitropolitul mă chema la el pentru dis­cu­tarea problemelor bisericești și pentru a-l ajuta și în alte privințe”.

Începând cu anul 1934 și pâ­nă în 1945, părintelui Stă­ni­loae i s-a propus să fie redactor al „Telegrafului Român”. În a­ceas­tă perioadă, părintele Stă­ni­loae i-a fixat acestuia un loc re­marcabil nu numai în istoria Tran­silvaniei, ci și în istoria Bi­se­ricii noastre, pentru că, între timp, el a devenit glasul în­tre­gii Biserici Ortodoxe Române, de­oarece deși era editat la Si­biu, avea colaboratori din în­trea­ga țară și era prezent în pa­ro­hiile și casele românilor din ța­ră și chiar de dincolo de gra­ni­țele ei. O temă adeseori relu­a­tă și foarte apropiată sufletului redactorului a fost cea a Or­to­doxiei universale în general și a Ortodoxiei românești în spe­cial. În strânsă legătură cu te­ma Ortodoxiei, părintele pro­fe­­sor Dumitru Stăniloae pre­zin­tă problema naționa­li­tății, a et­nicului, bineștiind că biserici­le ortodoxe sunt organizate du­pă principiul etniei. De-a lungul vieții sale, părintele Stă­ni­loae a publicat peste 450 de ar­ti­­cole. Începând din anul 1937, a început a publica articole cri­ti­ce la adresa comunismului în ca­re era demascată aproape pro­f­etic tirania unui regim ateu care s-a instaurat mai târ­ziu în țară.

Venirea comuniștilor stopează activitatea marelui teolog

Odată cu instaurarea noului re­gim în România în 1944-1945, acesta a pus capăt prodi­gi­­oasei activități a părintelui Du­mitru Stăniloae la Sibiu. O par­te din articolele sale ti­pă­ri­te atât în „Telegraful Român”, cât și în „Gândirea”, atitudinea sa românească, inadaptabilă la com­promisuri cu noul regim, ca și legăturile cunoscute cu Ni­chi­for Crainic l-au făcut să fie con­siderat incomod. O primă mă­sură a avut loc în mai 1945, când a fost înlocuit de la ziarul „Te­legraful Român”. Așa cum a­mintește părintele acad. Mir­cea Păcurariu, „în mai multe rân­duri, însuși primul-minis­tru de atunci, Petru Groza, a ce­rut mi­tropolitului Nicolae Bălan în­lăturarea sa din postul de rec­­tor al Academiei Teolo­gi­ce. La 25 ianuarie 1946, directorul ca­binetului primului-mi­nis­tru a­dresa o scrisoare confidențială mi­tropolitului Nicolae, în termeni foarte duri, prin ca-re îl in­for­­ma că existau dovezi privi­toa­r­e la legăturile profesorilor Du­mitru Stăniloae și Emilian Va­silescu cu Nichifor Crainic. În continuare, i se reproșa că nu a ținut seama de recoman­dă­rile care i s-au făcut de un timp îndestulat, în vede­rea în­lo­cuirii rectorului Du­mi­tru Stă­n­iloae. În sfârșit i se atră­gea atenția că neîn­de­pli­ni­rea a­ces­tei dorințe a guvernului com­portă grave consecințe. De­si­gur, după ce mitropolitul Ni­colae și-a informat rectorul de a­ceste lucruri, la 7 februarie 1946, printr-o lungă scrisoare tri­misă marelui său bi­ne­fă­că­tor, rectorul Dumitru Stăniloae își prezenta demisia, apărân­du-se și de acuzațiile nefondate ca­re i se aduceau. Consiliul Ar­hi­episcopesc a luat act de a­ceas­­tă cerere de demisie, dar l-a în­cre­dințat ca, până la numirea u­nui nou titular, să poarte și pe mai departe agendele de rector. Pro­babil se mai spera într-o schim­bare de ordin politic, așa cum credeau mulți pe atunci… Abia la 19 septembrie 1946, Con­siliul profesoral al Acade­miei a ales un nou rector, în per­soana părintelui profesor dr. Nicolae Neaga. Părintele pro­­fesor Stăniloae a rămas, în con­tinuare, la catedra sa de Dog­matică până în decembrie 1946”.

Aducându-și aminte de a­ces­te mo­mente în același mesaj a­dre­sat în anul 1993 sibienilor, pă­rin­tele Stăniloae vorbea: „To­tul a mers până în 1946, când, si­lit de primul ministru co­munist Pe­tru Groza, cu cola­bo­rarea a doi colegi trecuți po­li­tic de la ex­tre­­ma dreaptă la a­ceas­­tă colabo­ra­re, mi-a fost ce­ru­tă demisia din postul de rector al Acade­miei. Temându-mă că voi fi supus și altor presiuni, am primit in­vitația Facultății din Bu­cu­rești de a trece profesor de As­ce­ti­că și Mistică la Bu­curești. Mi­tro­politul mi-a ce­rut, profund în­du­rerat și plân­gând, să nu plec. A venit într-o șe­dință a Con­si­liu­lui profesoral, mustrând pe cei care au con­tribuit la plecarea mea din Si­biu. Dar, la Sibiu, prin iubi­rea mitropolitului și a altor co­legi, pusesem baza pentru lu­cră­rile continuate la Bu­curești, pen­tru lucrările care au ca te­mă centrală pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu întrupat și jert­fit din iubire pentru noi.”

Din ianuarie 1947 începe o nouă etapă în viața sa, aceea de profesor la Facultatea de Te­o­­logie din București.

Prin activitatea sa rodnică, a­tât la Sibiu, cât și mai apoi la Bu­­curești, părintele Stăniloae a contribuit la reînnoirea spi­ri­tu­­a­li­tății contemporane. Încă de la Si­biu, părintele Stăniloae ne-a a­ră­tat că spiritualitatea fi­lo­ca­li­că este rod al teologiei dog­matice a Bisericii, însă, în a­celași timp, ea însăși fundamentează teologia Bisericii, a­di­că explică rela­ția organică din­tre învățătura te­oretică și via­ță.

Ortodoxia și românismul

Una dintre temele funda­men­­tale asupra căreia părinte­le Stăniloae a stăruit cu pre­d­i­lec­ție la Sibiu a fost și aceea a ro­lului pe care Biserica Or­to­do­xă Română l-a avut în forma­rea și menținerea națiunii ro­mâ­ne. S-a simțit, iară și iară, a­tras de această temă, întrucât aici se întâlnea teologul, care era în același timp și fiul unui neam anume, al neamului ro­mâ­nesc, responsa­bil față de poporul din care se trage și față de Biserica a cărui membru es­te. Încă din tinerețe va căuta să arate raportul strâns care e­xis­tă între Biserică și neam, res­­pectiv între Ortodoxie și ro­mâ­nism. Era epoca în care unii in­telectuali români încercau să des­partă Ortodoxia de româ­nism, căutând să-i micșoreze ro­lul pe care l-a avut în al­că­tu­i­rea spiritului nostru, drept com­ponentă de bază a acestui spi­rit. Părintele Ioan Ică jr a­fir­­ma: „Convingerea de origine ro­mantică a părintelui Du­mi­tru Stăniloae a fost aceea a u­nei simbioze unice între Or­to­do­xie și românism (1939, 1992), mai exact între Ortodoxie și ci­vi­lizația rurală românească, ce ar sta sub semnul unei sinteze u­­nice între latinitate și Orto­do­xie, dominate – spre deosebire de ra­ționalismul grec și misti­cis­­mul slav – de echilibrul între Dum­­nezeu și om, între Orient și Oc­cident, și inspirate de motivul per­sonalismului comunitar.”

Aprecierile elogioase care s-au­ făcut la adresa teologului ro­­­­m­ân nu au fost puține. Ele au ve­­nit din partea unor per­sona­li­tăți de primă mână ale lumii oc­cidentale. Dintre toa­te acestea, chiar Olivier Cle­ment, gân­di­­tor fran­cez foar­te cunoscut, dar zgâr­cit în a­­precierea valori­lor, a fost for­țat să recunoască o­dată că „toa­tă lumea cunoaște pe pă­rin­­tele Stăniloae care este un u­ri­aș, un geniu teologic care mar­chea­ză absolut tot secolul nostru”.

Și încă din timpul vieții, Ni­ch­i­for Crainic nu a ezitat să-l nu­mească pe părintele Du­mi­tru Stăniloae „puternicul gân­di­­tor de la Sibiu”. (Documentar semnat de Alexandru Chituță și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 27 octombrie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente

Factbox: Îmbătrânirea demografică în România

Sociologii şi demografii definesc îmbătrânirea demografică drept creşterea ponderii persoanelor vârstnice – de peste 65 de ani – în cadrul efectivului total al populaţiei studiate, în detrimentul celorlalte categorii de vârstă – tinerii şi adulţii,…