Odată ce intri pe poarta Mănăstirii Agafton, din coasta Botoșanilor, noțiunea de timp se diluează lent, până dispare cu totul. Aici, nimic nu poate fi cuantificat: nici frumusețea cu care Dumnezeu a hărăzit locul, nici orele ce trec fără de veste, nici pacea dulce ce te încălzește pe dinăuntru și pe care nu știi cum să ți-o explici.
Dezmierdat de luminile blânde ale unui soare de octombrie încă plin de vlagă, Agaftonul e ca o cetate în care un ceasornicar iscusit a oprit acele unui orologiu nevăzut, spre a da prilejul celor care vin aici să se lase pătrunși de duhul veșniciei.
De sus, de pe platoul de la intrare, sătucul maicilor se arată în toată splendida sa frumusețe. Căsuțe de lut, cu cerdac și prispă, se zăresc înșiruite pe micile alei ce coboară, șerpuind, spre buza pădurii Baisa. Umbre negre foșnesc, ici-colea, prin grădini. Măicuțele își văd de trebi, nestingherite, după rânduială. Totul e deschis, larg, neoprit. Aleilor nu li se vede capătul, tărâmul mănăstirii pare nesfârșit. În toată pacea asta adâncă, nimic din ce-am lăsat acasă nu-mi mai vine în minte. De parcă gândurile mi s-ar fi golit miraculos de conținut, ca să mă pot încărca doar cu energiile binefăcătoare ale acestui loc. Libertate, zbor, nemărginire – toate mă încearcă de îndată ce încep să-mi plimb privirea peste contururile îmbrăcate în strai de toamnă.
Jos, la poalele versantului pe care s-a închegat vatra mănăstirească, încep codrii Baisei.
Privindu-i de sus, din grădinile maicilor, pricepi pe de-a-ntregul ce fabuloasă sursă de inspirație a avut Eminescu pentru poeziile sale. Căci aici, printre livezile pline de rod, pe pajiștile parcă fără de capăt, în poienile din codri, însoțit doar de gândurile sale și învăluit de această senzație de deplină libertate, copilul Mihai și-a îmbibat sufletul cu imaginile genial meșterite apoi în versuri.
Raiul pustnicului Agaton
Frumoasa poveste a acestui loc a început în urmă cu aproape trei veacuri, în poienița din jurul bisericuței de lemn. Aici, în inima codrilor de odinioară, acest călugăr, sosit, după cum o arată documentele, de la Mănăstirea Doamnei, din apropiere, a făcut „curățitură” și a ridicat, „prin munca mâinilor lui, în câțiva ani buni”, așa cum consemnează istoricul vechi al mănăstirii, lăcașul de lemn ce a rezistat până în zilele noastre. Bisericuța a fost închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, căci, spune legenda, arhanghelii i s-ar fi arătat în vis bătrânului schimnic, îndemnându-l să ridice taman aici, în mijlocul pădurii, un lăcaș de închinăciune. Așa a apărut, în 1729, „schitul lui Agafton”, numele de Agaton fiind ușor „îndulcit”, în graiul neaoș al botoșănenilor. În epocă, locul era cunoscut sub numele de „Sihăstria lui Agafton”. Treptat, poienița din jurul schitului s-a extins, întinderea mănăstirească ocupând, până astăzi, întreg versantul de la marginea pădurii Baisa. „În jurul schitului s-au construit primele căsuțe, din nuiele și lut, s-a făcut stupină, s-a plantat o mică livadă și așa s-a închegat viața mănăstirească”, explică maica Ambrozia Hrițuc, stareța Mănăstirii Agafton.
Vreme de 100 de ani, aici s-au nevoit în rugăciune doar călugări. După anul 1800, la fel cum s-a întâmplat și la Agapia, călugării, puțini fiind la număr, au fost transferați la mănăstirile nemțene și la Sihăstria Voronei, iar aici au fost aduse călugărițe. „Au venit maici de la Schit Orășeni, de la Unsa, de la Balș. Printre ele s-au numărat și mătușile lui Eminescu: Sofia, Fevronia și Olimpiada Iurașcu”, povestește maica stareță.
La 1838, obștea mănăstirii înmulțindu-se, a fost ridicată o nouă ctitorie, de zid, pe platoul de sus. Monumentală și grațioasă, cu vădite influențe rusești în stilul arhitectural (turlele – bulbi de ceapă), această biserică poartă hramul „Pogorârea Sfântului Duh”. La interior, cel mai de preț tezaur este catapeteasma, pictată de pictorul P. Livescu din Botoșani, la 1929, și restaurată între anii 1955 și 1956 de arhimandritul Vartolomeu Dolhan.
„Agapia Botoșanilor”
Deși puțin cunoscută astăzi, cu o istorie umbrită de tristele încercări din ultima jumătate de veac, Agaftonul rămâne una dintre cele mai vechi vetre de spiritualitate ale Botoșanilor, precum și una dintre cele mai importante mănăstiri de maici din Moldova. De altfel, odinioară, obștea de la Agafton era la fel de numeroasă ca aceea de la Agapia, iar mănăstirea era la fel de renumită pentru covoarele, pânzeturile și broderiile meșteșugite în ateliere. „După venirea maicilor, aici au început să se retragă fete din marile familii boierești din zonă și chiar din Moldova. Fiecărei fete tatăl îi dădea zestre și îi ridica câte o căsuță. Așa s-a înfiripat satul acesta al măicuțelor. De altfel, grație influenței pe care aceste familii boierești o aveau până și la domnitor, în 1864, Agaftonul a scăpat de secularizare”, explică maica Ambrozia. N-avea să mai scape, însă, un secol mai târziu, de cruzimea comuniștilor. Potrivit autorului primei monografii a mănăstirii, protoiereul Alexandru Simionescu, în 1864 la Agafton erau peste 100 de călugărițe, iar când s-a desființat mănăstirea, în 1959, erau în jur de 300.
Satul măicuțelor
O sută de căsuțe, parcă muiate în lapte, cu cerdac și stâlpișori ciopliți, cu acoperișurile bătute în draniță și cu mușcate la ferestre, împodobeau în trecut locurile sfințite de rugile călugărului Agaton. Un mic sat al măicuțelor, în care frumosul, sensibilitatea și gingășia erau așezate, cuminți, peste tot. Astăzi, sătucul este trist și părăginit. Din cele peste 100 de căsuțe au mai rămas în picioare 60. O parte au putut fi salvate. Multe stau gata să cadă, altele s-au distrus deja, prin autodemolare. „Mare parte dintre acestea sunt foarte degradate și sunt nelocuite. Sunt făcute din furci și nuiele, bătute cu lut. Dacă maicile ar mai fi stat aici, le-ar fi lipit și văruit an de an, iar aceste căsuțe ar fi rezistat și acum. Dar acum procesul de degradare este ireversibil”, spune cu amărăciune maica stareță. Căsuțele, ca și cele două biserici, fac astăzi parte din complexul mănăstiresc de la Agafton, înscris în lista monumentelor istorice din județul Botoșani. Însă, din păcate, ele nu mai pot fi restaurate și, apăsate de timp, riscă să dispară una câte una.
Ieri zbucium, azi alean
Cobor, alături de maica stareță Ambrozia, scara de piatră ce desparte platoul de sus al satului de maici de partea de jos, acolo unde schimnicul Agafton a pus temelia așezării monahale. Scările leagă ca un șnur biserica de zid de cea veche, de lemn. Pe drum, maica îmi povestește istoria plină de zbucium a ultimilor 50 de ani. „În 1959, prin decretul dat de comuniști, mănăstirea s-a închis, iar cele două biserici au devenit biserici de parohie. Măicuțele au lăsat cheia în ușă și au fost obligate să plece. Autoritățile au adus aici un cămin de bătrâni cu handicap. După 1990, s-a dus o adevărată luptă cu autoritățile pentru ca mănăstirea să-și poată recupera terenul, iar căminul să fie mutat. Asta a fost tragedia acestei mănăstiri.”
O istorie urâtă, întinsă pe mai mulți ani, și care demonstrează – pentru a câta oară – cât de groaznic a mutilat regimul comunist mințile și sufletele oamenilor. Imediat după 1991, mănăstirea s-a redeschis. Câteva dintre maicile care viețuiseră aici înainte de decret s-au întors. Bătrâne, neputincioase, după 40 de ani de comunism în care s-au chinuit în viața civilă, au sperat să-și găsească liniștea, spre finalul vieții, în mănăstirea lor de suflet. La întoarcere, șocul a fost izbitor. Cu excepția celor două biserici, nimic din ce se vedea nu mai semăna cu ce lăsaseră. Delicatele lor căsuțe erau degradate, neîngrijite și schimonosite după tiparul construcțiilor din epocă. Căsuțele de peste drum de mănăstire dispăruseră cu totul. Pe locul arhondaricului vechi și al gospodăriilor-anexe, autoritățile înființaseră, în 1960, un sat de vacanță. În căsuțele încă în picioare locuiau bătrânii bolnavi internați. Căminul nu a fost mutat ani buni după Revoluție, din cauza lipsei unui alt sediu, după cum motivau autoritățile județene la acea vreme. Măicuțelor li s-au restituit doar câteva căsuțe, pe platoul de sus, din preajma bisericii mari. „A fost un chin cumplit. Paznicii căminului ne cereau să ne legitimăm când intram pe poarta mănăstirii. Eram jignite, speriate, amenințate mereu de salariații căminului, care, culmea, erau oameni de aici, din sat. Ei considerau că noi am venit să-i scoatem de-aici cu forța. Dar noi nu făcuserăm decât să ne întoarcem în mănăstire, pe pământurile și în căsuțele noastre. Eu am venit aici în 1996, de la Agapia, împreună cu alte trei măicuțe. Dacă n-ar fi fost și ele lângă mine, un sprijin permanent, cred că n-aș fi rezistat. Dar Dumnezeu ne-a dat putere și în 1999 căminul s-a mutat în cele din urmă, lăsând locul ca după război: devastat și răscolit. Iar noi a trebuit să luăm totul de la zero”, mărturisește măicuța.
Azi, la Agafton viețuiesc 26 de măicuțe. 15 sunt în putere, ducând greul unei mănăstiri destul de mari și de pe care – asta își doresc cu toatele – trebuie scuturat colbul uitării. De 14 ani, aceste călugărițe muncesc fără încetare, convinse că într-o zi locul își va recăpăta înfățișarea dintru începuturi. „Suntem generația de sacrificiu, cum s-ar spune, dar e un sacrificiu pe care ni l-am asumat și de care nu ne plângem. Ne-am dori ca Agaftonul să renască și să reintre în circuitul turistic al Moldovei”, spune stareța. Iar urmele muncii lor se văd deja. Biserica mare a fost renovată, bisericuța de lemn se află în plin proces de restaurare, o parte dintre chiliile măicuțelor au fost reabilitate, iar rânduiala, curățenia și bunul gust se văd oriîncotro te poartă pașii.
Pe urmele lui Eminescu, la „mănăstirea din codri”
În 1814, surorile mamei lui Eminescu, Sofia, Fevronia și Olimpiada Iurașcu, cea care, mai apoi, avea să fie și stareța mănăstirii, au sosit la Agafton de la Schit Orășeni, rămânând aici pentru tot restul vieții. Maicile care le-au prins în viață au povestit apoi generațiilor ce le-au urmat despre desele vizite pe care Mihai Eminescu le făcea mătușilor, la Agafton, tăind de-a dreptul dinspre Ipotești pădurea Baisei, ca să ajungă la „mănăstirea din codri”. „Pentru Eminescu, Agaftonul a fost a doua casă. Venea foarte des la mătușile lui, chiar de când era copil. Apoi, când deja devenise un poet cunoscut, maicile îi spuneau „domnul Eminescu”. Aici, în mănăstire, era scutul lui de protecție. Îi plăcea, se spune, să străbată, singuratic, poienile pădurii din apropiere, să asculte sunetul clopotelor și toaca. De altfel codrii aceștia, ai Merei, cum li se spunea în trecut, se regăsesc, vizual, în multe dintre poeziile sale”, povestește maica Ambrozia. „Aici, în căsuța de lângă biserica mare, a compus „Călin, file de poveste”. Cred că încă nu s-a cercetat îndeajuns legătura Eminescu – Agafton”, consideră ieromonahul Siluan Antoci, preotul Mănăstirii Agafton.
Agaftonul, un loc ce trebuie văzut
Mănăstirea Agafton este situată în localitatea cu același nume, din comuna Curtești, la 8 kilometri distanță de orașul Botoșani, pe drumul ce duce către Suceava. Pe la 1700, în zona mănăstirii și a actualului sat Agafton erau codrii seculari ai Merei și nici urmă de așezare omenească. După ridicarea schitului de către călugărul Agaton, în jur a început să se înfiripe și satul care mai apoi a luat numele mănăstirii. Școala din sat a fost înființată la 1864, pe cheltuiala mătușilor lui Eminescu.
Închisă în perioada comunistă și redeschisă după tulburii ani â90, această frumoasă vatră de spiritualitate botoșăneană începe, încet, să-și recapete strălucirea și bunul renume de altădată. Nu ratați, așadar, un popas la Agafton, atunci când va fi să treceți prin târgul Botoșanilor. Căci, străbătând aleile ce se strecoară pe lângă chiliile măicuțelor, îmbibându-vă de liniștea ce învăluie firea, odihnindu-vă privirea pe culorile etalate în fiecare anotimp de codrii de pe deal, o să înțelegeți nu doar cu mintea, ci mai ales cu inima de ce, în vechime, Agaftonului i se spunea „mănăstirea păcii”. (Reportaj semnat de Otilia Bălinișteanu și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 3 noiembrie 2013)
