Îngroparea sufletului în consumul de materie și indiferența la suferința altora

Întreaga natură creată este darul lui Dumnezeu pentru om. De aceea, toate bunurile materiale din viața pămân­tească trebuie înțelese, respectate și prețuite ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu, pentru ca oamenii, pornind de la daruri, să-l caute pe Dăruitor. Dacă omul nu înțelege responsabilitatea pe care o are față de lume, ea poate deveni zid despărțitor între el și Dumnezeu.

În înțelegerea omului modern, „a trăi” a că­pă­tat un înțeles aproape i­den­tic cu verbul „a consuma”. Omul zilelor noastre a de­venit un „consumator” prin ex­celență, indiferent că este vor­ba de alimente sau de in­for­ma­ție. „A fi” nu mai valorează mare lu­cru, „a avea” este totul. Iar când mirajul bogăției acapa­rea­ză și secătuiește sufletul omului, singura lui scăpare este la Dum­nezeu. Numai prin credință și ru­găciune omul căzut în patima iubirii de avuție poate reveni pe făgașul cel bun al relației pline de iubire și înțelegere în vederea unei comuniuni libere și dă­ru­i­toare față de Dumnezeu și semenii săi.

În cele ce urmează vom vorbi despre felul în care bogăția lu­mească poate afecta viața du­hov­nicească și relația de iubire a omului față de semenii săi, la care este chemat de Dumnezeu și de care depinde însăși mântu­i­rea sa.

Bogățiile naturii, darul lui Dumnezeu pentru om

Sfântul Grigorie de Nyssa spune că Dumnezeu a creat pe om din bunătate, ca să-l facă păr­taș la iubirea Sa intratrinitară. Natura întreagă a fost creată de Dumnezeu ca un dar pentru om, pentru viața lui trupească și pentru formarea lui spirituală în vederea vieții de veci. Prin acest dar, omul poate ajunge să-L cunoască pe Crea­to­rul Său și să atingă astfel sensul ultim pentru care a fost creat. Părintele Dumitru Stăniloae afirmă că lumea slujește la ridicarea noastră la sensul ultim sau la obținerea plenitudinii noas­tre în comuniunea cu Dum­nezeu cel personal. Însă pentru a se putea bucura de acest dar, omul are responsabilitatea de a dă­rui la rândul său ceva lui Dum­nezeu și semenilor săi. Sfân­tul Maxim Mărturisitorul în Capete Gnostice spune: „Toa­te cele văzute se cer după cruce, adi­că după deprinderea de a stă­vili afecțiunea față de ele a celor ce sunt duși prin simțuri spre ele”. Când uită acest lucru, bunurile materiale devin pentru el piedică în calea desăvârșirii. Sfântul Antonie cel Mare spune în acest sens: „După cum hai­ne­le mai mari decât măsura îm­pie­di­că la mișcare pe cei care se lup­tă, așa și dorința avuției pes­te măsură împiedică sufletele să lupte sau să se mântuiască.”

Responsabilitatea omului față de darul lui Dumnezeu în relația cu semenii

Dumnezeu ne-a dat toate lucrurile ca daruri din iubirea Sa nemărginită. Noi suntem che­mați să răspundem acestei iubiri nealipindu-ne inima de ele, ci dăruindu-le, la rândul nostru, se­menilor din jur. Iubirea noas­tră manifestată prin daruri pentru semenii noștri ajută la spo­ri­rea comuniunii cu ei. „În dar ați luat, în dar să dați” (Matei 10, 8). Atunci când oferim și altora ce­le ale noastre, le închinăm de fapt lui Dumnezeu, care le-a dat pentru toți (Matei 25, 34). Dum­nezeu vrea ca talantul primit de la El să fie dat zarafilor, adică la cei care știu să lucreze cu el, ca să fie luat înapoi cu dobândă (Matei 25, 27). Darul făcut de cineva altuia i se întoarce întotdeauna cu un folos sporit. Mân­tu­i­torul Hristos ne recomandă să ne facem prieteni dintre cei nevoiași, dăruind din bogăția care nu este de la noi, ca și ea să ne ajute să intrăm la bogăția cea veșnică (Luca 16, 8-9).

Toate bunurile pe care ni le-a dăruit Dumnezeu pot servi ca le­gătură a iubirii între persoa­ne; prin aceasta ele nu devin pa­­ravane despărțitoare între oameni, ci pot servi la desă­vâr­și­rea lor. Bunurile ca daruri au me­nirea să zidească comuniunea între oameni, iar noi suntem chemați să nu ne lipim ini­ma de ele, pentru sporirea acestei comuniuni. Drumul spre Dum­nezeu trece prin uma­ni­za­rea noastră. Iar în această uma­ni­zare nu se poate înainta decât prin comuniunea cu semenii noștri. De aceea lucrurile materiale nu ne sunt date numai pen­tru practicarea unui dialog al fiecăruia dintre noi cu Dum­nezeu, ci și pentru deschiderea noastră față de cel de lângă noi. Acest dialog se cere făcut în conștiința că lucrurile materiale ne sunt date de Dumnezeu pentru folosirea lor ca daruri în numele Lui, din porunca și din bogăția Lui, ca semne ale iubirii Lui, pentru ca această iubire să se extindă și între noi.

În ziua de astăzi se poate observa că resursele naturale sunt din ce în ce mai limitate. Tocmai de aceea, dăruirea, sacrificiul și conștiința insuficiențelor ar trebui să primeze mai mult ca ori­când. În felul acesta nu greșim dacă afirmăm că darul și ajutorul oferit semenilor noștri se constituie nu numai ca o con­di­ție a creșterii spirituale pentru via­ța de veci, ci chiar ca o con­di­ție „sine qua non” a conviețuirii oamenilor pe pământ.

Se poate pune astăzi întrebarea: dacă un om a acumulat prin mijloace cinstite, pentru că a fost harnic, inteligent, a știut cum să-și folosească mijloacele ca să ajungă bogat, nu poate acel om să fie și bogat, să fie și un bun creștin și să aibă o relație bună cu Dumnezeu?

În Filocalie, Cuviosul Nil Ascetul spune: „Bine este dar să ră­mânem între hotarele lucrurilor de trebuință și să ne silim cu toată puterea să nu trecem dincolo de acestea, căci dacă suntem duși de poftă spre cele plăcute ale vieții, nici un temei nu mai oprește pornirea noastră spre cele dinainte. Fiindcă ceea ce este peste trebuință nu mai are nici un hotar, ci o nă­zu­ință fără sfârșit și o deșer­tă­ciu­ne fără capăt sporește necontenit osteneala în jurul lor, hrănind pofta, ca pe o flacără, prin adăugirea materiei”.

Deși în teorie bogăția nu ar fi în sine un păcat, în practică ea înseamnă huzur, desfătare, și în cele din urmă, după ce omul și-a lipit sufletul de acestea, avariție. Să trăiești în huzur și în desfă­ta­re înseamnă să începi să uiți de Dumnezeu și să te limitezi la viața de aici și la binele pe care ți-l aduce ea. Adică să încalci cea mai mare poruncă: „Să îl iubești pe Domnul Dumnezeu tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău” (Matei 22, 37). Iar ajungând, împins de iubirea de arginți, la zgârcenie și nemilostivire, înseamnă să nu iubești pe aproapele tău „ca pe tine însuți” (Matei 22, 39).

Așadar, departe de a fi un bine sau un lucru indiferent, bo­gă­ția este o piedică în calea mân­tuirii sufletului. Avem de altfel exemplul tânărului dre­gă­tor bogat care îi cere Mân­tu­i­to­ru­lui sfat în privința dobândirii vieții veșnice. Pentru că a ținut „din tinerețile sale” poruncile, Domnul îi mai cere un lucru: „Auzind Iisus i-a zis: Încă una îți lipsește: vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; și vino de-mi urmează Mie” (Luca 18, 22). Dar tânărul, bogat și sus-pus fiind, se întristează. El se găsește brusc într-un impas existențial. Lo­gica omenească se contrapu­ne, în acest caz, logicii dumnezeiești. Tânărul era consecvent filosofiei lumești, gândea în termeni omenești, ai în­țe­l­e­p­ciunii și ai culturii civilizației umane din epoca sa, care nu s-a schimbat deloc nici până astăzi, în timp ce Mântuitorul Hristos îi oferea perspectiva cerească, a Îm­părăției lui Dumnezeu. Aceas­tă filosofie cerească este plă­cută la nivel teoretic, dar când este vorba de a te conforma personal ei, constați că îți stau în cale o mulțime de obstacole. Exigențele Evangheliei sunt m­a­xi­maliste, ea ne cere nu o îm­bu­nă­tățire a vieții, ci o schimbare ra­dicală a ei. Tânărul ar fi acc­ep­tat probabil să-și sacrifice o parte din avuție, dar nu pe toa­tă. De aceea, în privința bo­gă­ției, Mântuitorul nu lasă loc de interpretări atunci când zice că mai degrabă intră o cămilă prin urechile acului decât un bogat în Împărăția lui Dumnezeu (Luca 18, 25).

Astăzi, parcă mai mult ca oricând, ne găsim și noi puși în fața aceleiași dileme. Rămâne la alegerea noastră dacă cedăm perspectivei și logicii omenești sau dacă ne plecăm smeriți cugetele în fața înțelepciunii dumnezeiești. (Articole semnat de Pr. Gabriel Frunză și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 4 noiembrie 2013)