Am încercat să refac pomelnicul eclesiarhilor și slujitorilor Catedralei patriarhale din București. În parte, am reușit. N-am găsit însă decât sărace date și informații, uneori insuficiente, pentru a reface biografiile celor care s-au ostenit odinioară în Maica bisericilor Ungrovlahiei, cum a fost numită catedrala din Dealul Mitropoliei Bucureștilor, iar după modelul ei, și celelalte mari catedrale din zonele importante ale țării.
Așa s-a întâmplat și în cazul arhimandritului Inochentie Tănăsoiu, mare eclesiarh al Catedralei patriarhale în perioada 1938-1943. Îndată după plecarea lui de la catedrală s-a stabilit la Mănăstirea Cernica. Am cercetat în arhiva acestei lavre, dar am găsit puține informații. O adresă din anul 1960 amintea că părintele Inochentie, bolnav și în vârstă, era trimis la Mănăstirea Dealu, unde funcționa Casa Sanatorială pentru monahii și clericii Arhiepiscopiei Bucureștilor. În actele de arhivă ale Mănăstirii Dealu, însă, n-am găsit numele arhimandritului Inochentie Tănăsoiu, nici măcar în treacăt, chiar pentru o scurtă perioadă. Așadar, încercările mele păreau să fie spulberate. M-am gândit atunci să fac câteva căutări în satul natal al arhimandritului, situat nu foarte departe de Mănăstirea Cozia. Am primit, cu bunăvoință, ajutorul Preasfințitului Emilian Lovișteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, și al starețului de la Mănăstirea Cozia, arhimandritul Vartolomeu Andronic. Mergând pe acest fir, am descoperit că arhimandritul Inochentie s-a retras în ultima parte a vieții în satul natal, unde a trecut la cele veșnice și a fost înmormântat.
Arhimandritul Inochentie Tănăsoiu a văzut lumina zilei la 22 iunie 1883 în localitatea Cheia, județul Vâlcea, într-o familie de buni creștini, Maria și Gheorghe-Radu, primind la Sfântul Botez numele Ion. A mai avut un frate mai mare, Radu-Pantelimon, care a urmat seminarul și a fost cântăreț bisericesc în satul natal.
Tatăl său era crescător de oi (cioban), îndeletnicire pe care a deprins-o în anii copilăriei și viitorul monah.
A urmat în sat școala primară, iar în paralel își ajuta părinții, ostenindu-se la creșterea animalelor. În urma unei discuții cu tatăl său, a abandonat oile, îndreptându-și pașii spre Mănăstirea Frăsinei. În mănăstire a ucenicit printre monahi îmbunătățiți, între ei aflându-se și vlădica Gherasim Safirin, fost episcop al Romanului, retras în liniștea sihăstriei.
La Frăsinei a învățat tipicul și muzica, devenind un viețuitor de nădejde al vestitei mănăstiri.
Când episcopul Râmnicului a vizitat într-o zi mănăstirea, i-a remarcat vocea melodioasă și l-a chemat slujitor la Catedrala episcopală. În acea perioadă a urmat cursurile Seminarului monahal. A avut în decursul mai multor ani diverse ascultări la Centrul eparhial, printre care și aceea de econom și mare eclesiarh. Pentru o perioadă de timp a slujit și la Mănăstirea Curtea de Argeș.
În anul 1920, episcopul Vartolomeu Stănescu l-a numit pe eclesiarhul Catedralei episcopale, protosinghelul Inochentie Tănăsoiu, stareț (superior) al Mănăstirii Cozia, în locul arhimandritului Athanasie Popescu, care a rămas în continuare preot slujitor. A condus ctitoria lui Mircea cel Bătrân timp de doi ani, încercând să vindece rănile cauzate de război. În anul 1922, a fost înlocuit cu arhimandritul Efrem Enăcescu și s-a reîntors la Centrul eparhial Râmnic.
Episodul de la Frăsinei s-a repetat în timp la Catedrala episcopală de la Râmnic. În timpul unei vizite a patriarhului Miron Cristea la episcopie, acesta a remarcat prezența și vocea protosinghelului Inochentie Tănăsoiu și l-a invitat să fie slujitor la Catedrala patriarhală din București.
Stabilit la București, a urmat cursurile Facultății de Teologie și a desfășurat o bogată activitate liturgică și misionară.
Remarcându-se prin evidente calități, mai ales aceea de bun slujitor, a fost solicitat să oficieze și la Capela Regală, aflându-se astfel în centrul evenimentelor vremii. De multe ori s-a întâlnit cu membrii familiei regale și cu oaspeții importanți ai acestora.
A funcționat ca mare eclesiarh al Catedralei patriarhale într-o perioadă foarte dificilă. A lucrat cu doi patriarhi, Miron Cristea și Nicodim Munteanu. A fost martorul ultimei perioade a vieții întâiului patriarh român, a organizat slujba înmormântării acestuia și apoi întronizarea celui de-al doilea patriarh, Nicodim Munteanu. În anul 1938, din economiile personale, a cumpărat un clopot și l-a dăruit bisericii din satul natal, unde se află și astăzi, ca mărturie a bunătății și neuitării locurilor unde a venit pe lume.
În anul 1943 a fost transferat ca stareț la Mănăstirea Cernica, unde a introdus în principalele clădiri curentul electric și a cumpărat un autocamion pentru transporturi.
Pentru scurt timp a făcut parte și din soborul Mănăstirii Căldărușani. O adresă din ianuarie 1948 atestă faptul că făcea parte din Consiliul spiritual al Mănăstirii Cernica. În anul 1960, fiind grav bolnav, a cerut patriarhului Justinian Marina îngăduința de a se trata (actele Mănăstirii Cernica afirmă că suferea de ciroză hepatică).
Deși inițial s-a hotărât trimiterea sa la Casa Sanatorială de la Mănăstirea Dealu, în cele din urmă a ajuns în satul natal, Cheia, unde a fost îngrijit de către nepoata sa, Paraschiva preoteasa, căsătorită cu preotul Dumitru N. Stroe.
După o lungă suferință a încetat din viață la 22 februarie 1961 și a fost înmormântat în cimitirul satului Cheia, jud. Vâlcea.
Cel de-al patrulea mare eclesiarh al Catedralei patriarhale este pomenit în rândul slujitorilor care au împodobit cu prezența și strădania lor cea dintâi Biserică a pământului românesc.
I-a urmat în ascultare arhimandritul Ghervasie Crețu, humuleștean de-al lui Creangă, călugăr cu metanie la Mănăstirea Neamț.
(Articol publicat în Ziarul Lumina din 7 noiembrie 2013, apărut sub semnătura Părintelui Arhim. Timotei Aioanei)
