Avortul sau rătăcirea în umbra morții
În viziunea teologiei creștine, prin pruncucidere se înțelege atât uciderea de către mamă a copilului nou-născut, cât și a produsului concepției, fătul. Embrionul sau fătul este, potrivit Sfinților Părinți, om în toată regula. Pentru ei nu există nici o deosebire între avort și uciderea unui prunc deja născut. Aceste afirmații își au temeiul în texte biblice și date ale științei. Dacă trupul omenesc după căderea omului în păcat are un început în sămânța lui Adam, sufletul este dat de Dumnezeu în momentul zămislirii, devenindu-i trupului principiu de viață.
Între cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, patru, adică poruncile I-IV, priveau o normare a relațiilor omului cu Dumnezeu, iar poruncile V-X, o normare a relațiilor dintre oameni. Porunca a șasea spune: „Să nu ucizi” (Ieșirea 20,13). Această poruncă interzice omorul, dat fiind faptul că viața este cel mai prețios dar pe care Dumnezeu l-a dat omului.
Din primele veacuri, mulți dintre Sfinții Părinți și un mare număr de canoane sinodale au luat poziție împotriva acestei practici (pruncuciderea), care pare să fi fost foarte răspândită în lumea păgână.
Ce spun Sfinții Părinți despre avort?
Într-o omilie la Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel găsim referiri cu privire la gravitatea acestui păcat: „De ce prefaci cămara nașterii în loc de omor, iar pe femeie, care este dată spre nașterea de prunci, tu o pregătești pentru ucidere?”
Învățătura celor 12 Apostoli sau Didahia, cea mai veche scriere creștină postbiblică, spune în capitolul II: „… Să nu ucizi copil în pântece, nici pe cel născut să nu-l ucizi”, pentru că „aceasta este calea spre pierzanie, calea morții, care este rea și plină de blestem”.
Sfântul Ioan Gură de Aur consideră uciderea produsului concepției și a fătului mai gravă decât cea a copilului născut, „o crimă cu mult mai groaznică decât omorul, o crimă pe care nici nu știu cum să o numesc, căci nu se ucide făptură născută, ci se împiedică însă și nașterea… Pentru ce aduceți moarte acolo unde ar trebui să se afle viață?”
Sfântul Cezar de Arles spune: „Nici o femeie… să nu-și omoare copiii zămisliți sau deja născuți; cea care face astfel să știe cu adevărat că va veni la judecată înaintea lui Hristos împreună cu toți cei pe care i-a ucis”.
Penitența
Gravitatea acestui păcat reiese și din canoanele aspre date de Părinții Bisericii. Sfântul Ioan Postitorul, în canonul 20, canonisește pe cel care „ucide fără voia sa cu 3 ani îndepărtare de la Împărtășanie, împreună cu postul cel până seara și cu mâncarea cea uscată, și să facă în fiecare zi 250 de metanii”.
„Atunci când mama își omoară copilul împinsă de „viclenia vrăjmașului”, care își are sorgintea în păcatele mamei, aceasta are trebuință de epitimii potrivite; căci din cauza altor greșeli s-a întâmplat această părăsire”, spune canonul 35 al Sfântului Ioan.
Un alt sfânt, Vasile cel Mare, pentru săvârșirea păcatului pruncuciderii oprește de la Sfânta Împărtășanie timp de șapte ani pe săvârșitorul acestui păcat.
Trebuie menționat că principalul scop al epitimiilor nu este atât cel de pedeapsă, cât cel de trezire și conștientizare a gravității faptei. „Canonul este mijloc de tămăduire mai mult decât de ispășire.” Astfel, Sfântul Vasile cel Mare consideră mama care își omoară copilul ca „având intențiune cu totul dobitocească sau neomenească”, dar în același timp sfătuiește ca penitența pentru păcat să se dea cu chibzuință, încât conținutul penitențelor să fie mărit ori scăzut, sau chiar iertare de tot, după caz.
Între iertare și oprobriu
Abordând din punct de vedere laic comportamentul infracțional al mamei în cazul pruncuciderii și al avortului, acesta poate fi observat din mai multe perspective: socială, medicală etc.
De ce se comit astfel de fapte? De ce mamele ajung să-și omoare copiii pe care i-au purtat în pântece nouă luni de zile?
Specialiștii au încercat, după studii îndelungate, să găsească răspunsuri la aceste întrebări și să încerce unele „aplicații” pe grupuri de oameni, din diverse categorii sociale. Concluzia lor, cea mai importantă, a fost că viitoarele mame nu sunt suficient (sau deloc) educate să dea naștere unui copil. Majoritatea mamelor care își ucid propriul copil nou-născut sunt lipsite de responsabilitate, nu au o educație, nu știu ce înseamnă să aduci un copil pe lume. Din disperare, indiferență, sub amenințarea unui soț violent, ajung să-și omoare copiii.
De asemenea, se susține că modelul comportamental în cazul faptei de pruncucidere este condiționat în special de tulburarea psihică provocată de naștere ori de tulburarea de comportament. Alte justificări sunt: factorul vârstă (cu cât mai mare este vârsta victimei, cu atât mai complexe sunt motivele pruncuciderii) sau factorii psihosocio-culturali, mediul în care trăiește mama, cultura și religia adoptată de membrii grupului social de care aparține.
Un alt argument ține de caracterul complex al nașterii și răspunsul mamei la acest proces ca un tot întreg, privit atât fizic, cât și psihic, laturi ale omului care se întrepătrund și au o interacțiune continuă în orice ipostază s-ar afla persoana în cauză.
Dintr-un alt punct de vedere, realitatea actuală denotă existența acelor cauze de ordin socio-moral, care se manifestă destul de puternic, chiar dacă nu la nivel macrosocial, ci îndeosebi la nivel microsocial (al diferitelor grupuri sau comunități sociale, mai ales în zonele rurale), și anume persistența unor anumite mentalități de respingere și oprobriu față de mamele care nasc un „copil din flori”, adică un copil din afara căsătoriei. Această respingere este impregnată în special la nivelul familiei de origine, al grupului de prieteni și chiar al concubinului care nu dorește să se implice în creșterea și educarea copilului. De altfel, asistăm și la o șubrezire a instituției familiei. Se tinde mai mult spre relații clandestine, lucru care are un efect negativ inclusiv asupra întregii societăți. Relațiile dintre concubini, cel mai adesea întemeiate pe sentimente fragile, nu rezistă acelor cerințe de responsabilitate morală și materială pe care le implică aducerea pe lume a unui copil. Este greu de crezut că toate aceste elemente nu au o influență în luarea deciziei de a omorî pruncul, contribuind la amplificarea stării psihice a femeii însărcinate, care și așa trece printr-o perioadă specială, datorată sarcinii.
Ne-am gândit vreodată însă că aceste femei sunt, în fond, niște victime care plătesc (poate de două ori) tributul indiferenței de care dăm dovadă?!
În doctrina juridică rusă se afirmă că femeia nu ar trebui să fie judecată pentru infracțiunea săvârșită ca unic răspunzător al faptei sale, ci în contextul social și material în care își duce existența, astfel că și societatea poartă o anumită vină pentru faptele concret comise. Anume în „boala” societății se ascunde sursa unor astfel de infracțiuni, afirmă un autor rus.
Cugetând cu îngăduință și asumarea responsabilității sociale, implicarea la nivel de familie, biserică, școală și a întregii societăți prin organele sale abilitate în sprijinirea viitoarelor mame este crucială în evitarea unor astfel de cazuri dramatice. Toți și fiecare avem obligația de a fi alături de aproapele nostru așa cum și Dumnezeu este alături de noi.
(Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 10 noiembrie 2013, semnat de Cons. juridic dr. Elena Scurtu)
