Cu studii la München, Paris, Berlin și Constantinopol, părintele Stăniloae a marcat prin lucrările sale drumul cercetării teologice ortodoxe în secolul al XX-lea, prin renunțarea la stilul scolastic, acordând mare atenție temeiurilor dogmatice pe care le punea la îndemână patristica. Traducerea Filocaliei, lucrarea cea mai importantă a părintelui, ne-a prilejuit întâlnirea cu viața și cuvintele nevoitorilor creștini trăitori mai ales în primul mileniu. Dar părintele Stăniloae a fost și un îndrumător duhovnicesc pentru mulți care căutau calea Adevărului. O mărturisește pictorul Horea Paștina, unul dintre ucenicii lui, lector la Universitatea națională de Artă, care are până acum 22 de expoziții personale.
Când l-ați întâlnit prima oară pe părintele Stăniloae?
La părintele am ajuns prin Costion Nicolescu. Despre dânsul aflasem ceva mai înainte prin volumele din Filocalie pe care soția mea, Emilia, le cumpărase. Ea era restaurator de icoane la Muzeul de Artă și, având drumuri pe la mănăstiri, a dat de aceste cărți. La cursurile poetului Ioan Alexandru l-am cunoscut pe Costion Nicolescu, care m-a dus acasă la părintele Stăniloae. Era prin anii 1979-1980. Eu căutam ceva…
Mergeați la biserică în perioada aceea?
Nu. Frecventam doar sporadic biserica.
„Nu am mers în casa părintelui Stăniloae prea conștient de ce voi găsi acolo”
Totuși, ce v-a atras la părintele? În vremea aceea nu prea erau „la modă” preoții.
Nevoia de hrană și de îmbrăcăminte sufletească. Mă simțeam oarecum incomod în lumea în care trăiam. Nu aș putea spu-ne că am mers în casa părintelui Stăniloae prea conștient de ce voi găsi acolo. Simțeam nevoia de ceva și mergând la părintele am dat de acel lucru. Casa preotului Stăniloae era locul unde puteam discuta lucrurile care mă frământau și la care doream să aflu răspuns. În acea perioadă vedeam lucrurile altfel decât erau acestea prezentate și aveam nevoie de cineva de la care să primesc o confirmare la ce făceam în meșteșugul meu. Ceea ce vorbeam cu părintele nu erau probleme legate strict de tehnica picturii, ci de calea pe care trebuie să mergi, la ce vrea să slujească meșteșugul, după ce l-ai dobândit. Confirmarea din partea părintelui era binecuvântarea. Doream binecuvântarea părintelui.
„Părerea lui era întotdeauna întemeiată, bine cântărită”
În lumea noastră, a acestei meserii, există multe voci, lucrurile sunt împărțite, încât de multe ori e greu să te înțelegi om cu om. Părintele nu era un om subiectiv. Sfatul lui era întotdeauna întemeiat, bine cântărit. De aceea apreciam mult cuvântul lui. Lângă părintele mi-am găsit locul unde puteam să comunic. Simțeam că pot să comunic.
Pentru că la început locuiam pe șoseaua Iancului, într-un apartament mic, am vrut să-mi schimb locuința cu ceva mai spațios, unde să pot avea și atelierul. Am găsit o casă veche pe strada Paleologu, aproape de cea a părintelui de pe strada Cernica – acum strada Părintele Dumitru Stăniloae. De când ne-am mutat acolo, aproape zi de zi mergeam la părintele.
„Decât să stai degeaba, mai bine să lucrezi degeaba”
Părintele era un om harnic. El se scula zilnic foarte devreme, în jur de ora 5 și începea lucrul. Eu mergeam când socoteam că părintele se oprea din lucru, ora 6-7 seara. Avea o vorbă care mi-a rămas: „Decât să stai degeaba, mai bine să lucrezi degeaba”. A fi lucrător era unul dintre sfaturile lui.
L-ați surprins vreodată trist, nemulțumit, abătut?
Părintele avea o natură pozitivă. Era cald, apropiat, atent, delicat, bun. Și pentru toate acestea părintele nu făcea nici un efort. Vorbea pe înțelesul tuturor. Cuvântul lui era ca al unui om de la țară. De aceea mă și simțeam bine în preajma lui. Aveai loc să stai lângă el. Față de cineva mult cultivat, care impune și poate strivi prin aceasta, părintele era opusul. Ne vorbea despre ceea ce lucra. Era bucuros de asta și dorea să ne împărtășească această bucurie.
Cum vă întâmpina când îl vizitați acasă?
Întotdeauna era îmbrăcat în reverendă. Considera că așa este normal, ca preotul să poartă haina lui, să aibă barbă pentru a putea fi recunoscut. Hristos era modelul. Și pe stradă tot numai în haina preoțească ieșea. Eram bucuros că mă aflam lângă părintele. Îmi făcusem și eu un program asemenea lui. Stăteam și lucram, iar spre seară mergeam la dânșii.
A fost și duhovnicul dumneavoastră?
Da. Părintele Dumitru mi-a fost duhovnic, părinte și prieten la un loc. Îi povesteam lucrurile de care eram frământat. Aveam nevoie de o întărire, de o confirmare a ceea ce făceam. Cred că avem nevoie de confirmare. Cuvântul părintelui îmi era folositor. Îmi dădea încredere și putere.
Totul decurgea din felul lui de a fi
Ca duhovnic, pe ce anume punea accent?
Trăirea în cuvânt. Mersul la biserică, la slujbe. Mă sfătuia să citesc din Pateric. Sfinții Părinți. Psaltirea, Biblia. Ceaslovul…
Părintele nu era un om care să-ți spună: „Uite, așa trebuie să te comporți în cutare caz, altfel în cutare…Totul decurgea din felul lui de a fi. De aici învățai, din prezența lui. Făcând o comparație cu meșteșugul picturii, atunci când te apuci să pictezi, la început îți stabilești o paletă cu anumite culori. După ce ai făcut aceasta, trebuie să te rezumi la paleta pe care ai așezat-o și cu ea lucrezi. Părintele avea în sine și bunătate, și smerenie…
Cum v-a influențat părintele?
E vorba de acel fel de educație care vine prin imitație. Copilul învață de la părintele său nu doar prin cele care îi sunt spuse, ci și prin cele văzute la tatăl său. Din cele văzute la părintele, decurgea și învățătura. Pe părintele puțini îl aveau duhovnic. Pentru noi a fost o binecuvântare. Îl însoțeam la biserică: la Sfânta Ecaterina, la Sfântul Nicolae-Negustori, la Popa Rusu… Când era mai în putere, slujea și predica. Era pătruns de ceea ce se petrecea în timpul slujbei. Concentrat în cuvântul său, vorbea simplu, pe înțeles. Credincioșii știau pe cine au în față. După slujbă îl așteptau să primească binecuvântarea, să-i sărute mâna. Uneori, după slujbă, lua masa la noi. Chemam și prieteni, ca să se bucurăm împreună de prezența lui și a măicuței. Întotdeauna erau împreună.
Mereu atent față de oameni
Cum se raporta părintele Stăniloae la arta dumneavoastră?
Părintele Stăniloae era un om atent. Atent la cei din jurul lui. A fost de mai multe ori în atelierul meu. De când l-am cunoscut a venit la toate expozițiile mele. Îmi aduc aminte de expoziția din 1981. Era la sala Orizont. Plecasem de la expoziție. Mă aflam la semafor. Așteptam să se facă verde. Pe partea cealaltă a bulevardului l-am zărit pe părintele. Venea la sală. Am fost bucuros. M-am întors împreună cu el. A văzut expoziția. I-a plăcut. În 1992, când am avut ultima expoziție pe care a vizitat-o părintele, chiar în acea zi, s-a făcut o masă rotundă cu public, studenți, colegi… Pentru că l-am văzut obosit, nu i-am mai vorbit părintelui de aceasta. A aflat apoi de această întâlnire și m-a întrebat de ce nu i-am spus. Ar fi vrut să rămână, să fie acolo și să participe la discuții. Era atent. Dacă știa că cineva are probleme, se interesa, dădea telefon, trimitea ajutor.
Cu ce v-a îmbogățit șederea în preajma părintelui Stăniloae?
Lângă părintele mi-am câștigat timpul, mi-am câștigat viața. Șederea mea lângă părintele Dumitru Stăniloae a însemnat un moment important. Esențial pentru mine. Chiar și în ziua de astăzi mă simt însoțit de prezența lui.
„În puțin loc, câtă lărgime dintr-odată”
Încerc să desenez, prin câteva cuvinte strânse, frânturi ca niște cioburi, ceva ce nu pot să cuprind, nici epuiza: un model.
Teolog, preot, profesor, duhovnic, prieten apropiat, om simplu, iubitor și primitor. În strâmta locuință cât o chilie a părintelui, veneau persoane apropiate sau străini atât de diferiți unul de celălalt, oameni în vârstă și tineri, femei și copii, săraci sau bogați, mireni sau preoți, călugări și ierarhi, bolnavi… În puțin loc, câtă lărgime dintr-odată! Totdeauna împreună cu „măicuța”, cum i se spunea soției părintelui, era cu fiecare în parte atent și comunicativ, răbdător și mângâietor. Bucuria care-i lumina mereu privirea îți mergea la suflet. Lucra zilnic și vorbea despre ce lucra. Vorbea despre Iisus Hristos Cel întrupat și jertfit, viu și înviat pentru noi, biruitor al morții, Hristos al bucuriei și al elanului vieții, țintă tuturor persoanelor umane, singura noastră salvare – erau cuvintele și nesfârșita preocupare a vieții părintelui. Pildă de delicatețe și bunătate. Sensibil. Blând. Te simțeai bine lângă părintele, în largul tău, în siguranță, liniștit și destins, ocrotit și apărat. Te simțeai întărit. Nu îți venea să mai pleci. Doreai să fii asemeni părintelui, să-i fii asemănător.
Om și dar al lui Dumnezeu, iubitor de frumos, părintele Dumitru Stăniloae.
Cât de bine era împreună…
Cât de dor îmi este…
(Interviu publicat în Ziarul Lumina din 26 octombrie 2008)
