Importanța ascezei în viața creștină este de netăgăduit. De aceea, nu trebuie să ne mire că, în cadrul discursului său intitulat „Cuvântare către Adunarea Sfinților”, Sfântul Constantin cel Mare se vede nevoit să discute despre patimi și virtuți și relația acestora cu mântuirea omului. Aspectele atinse în cadrul cuvântării sale nu se deosebesc absolut deloc de cele existente în scrierile ascetice de mai târziu și reprezintă, într-o sinteză cuprinzătoare, principalele elemente ale vieții creștine.
La un moment dat, Sfântul Constantin cel Mare spune următoarele: „În marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu a plănuit încă de la început să stârpească nedreptatea și să înalțe bunăcuviința și dreptatea, în care scop a și adunat în jurul Său pe cei mai înțelepți oameni și a pus la punct cea mai frumoasă și mai profitabilă învățătură, pentru ca tot omul de bine și ajutat de soartă să se poată sârgui și să dea de urma lucrării Sale proniatoare în lume. De altfel, mă întreb: cine ar putea să ne amintească o fericire mai mare decât dobândirea dreptății lui Dumnezeu, Cel care pe cei ce s-au arătat vrednici de învățătura Sa i-a făcut asemenea Lui? Și Care, împărțind tuturor binele, le-a dat o dată pentru totdeauna posibilitatea de a-și împlini menirea?” (Sfântul Constantin cel Mare, „Cuvântarea către Adunarea Sfinților”, în col. PSB, vol. XIV, trad. Radu Alexandrescu, EIBMBOR, București, 1991, p. 266). În limbajul său destul de simplu, menit să atragă și sufletele celor care nu cunoșteau credința creștină, împăratul Constantin vorbește despre scopul principal al Întrupării Mântuitorului, și anume restaurarea omului și a dreptății în lume. Însă această dreptate nu este descrisă ca egalitate între oameni sau ca justiție echitabilă, ci drept cale de sporire în desăvârșire pentru fiecare dintre noi. „Dreptatea” noastră constă în a-I urma lui Hristos, cel Care îi face asemenea Lui pe cei care vin după El. Învățătura menționată aici generic de Sfântul Constantin nu poate fi decât Evanghelia, iar oamenii înțelepți amintiți sunt Apostolii. Urmarea lui Dumnezeu nu reprezintă nimic altceva decât împlinirea scopului cu care am fost creați, deoarece conduce la unirea noastră cu El. De aceea, ceva mai târziu, Sfântul Constantin cel Mare ne descrie pe larg o veritabilă viziune cosmogonică și antropologică, ce nu este prea diferită de fragmente din scrierile Părinților pustiei, cu toate că el era, la vremea respectivă, un simplu catehumen, nefiind încă botezat.
Despre dreapta socoteală și influența patimilor
„Pe om l-a făcut ființă cugetătoare și l-a dăruit cu darul cunoașterii a ce este rău și ce este bine, pentru ca de cele dintâi să se țină de o parte și să le dorească numai pe acestea din urmă. Iar după ce i-a dat atâta dreaptă socoteală câtă avea el de trebuință, l-a lăsat liber să vrea și i-a îngăduit să hotărască singur în ce fel își va duce viața; și a făcut așa, deopotrivă cu toți oamenii” (ibid., p. 272). Sfântul Constantin cel Mare amintește în câteva cuvinte trei daruri esențiale pe care Dumnezeu le-a dat omului: rațiunea, dreapta socoteală (sau darul discernerii binelui și răului) și libertatea. Toate aceste trei aspecte constituie elementele definitorii ale persoanei umane, care o deosebesc în chip esențial de animale. În continuare, Sfântul Constantin afirmă cu convingere că diferențele existente între oameni din punctul de vedere al trăsăturilor reprobabile pot fi puse exclusiv pe seama patimilor, care distrug unitatea noastră ființială: „Veți întreba: dar de unde vine diversitatea caracterelor? Eu cred că din puținătatea interesului nostru față de binele dăruit nouă de pronie: ceea ce ne și face să ne lăsăm în voia pornirilor oarbe sau a poftelor, și uitând de bine, să tragem spre tot ce este rău” (ibid., p. 272). Într-un mod sintetizator, Sfântul Constantin cel Mare condensează aici esența lipsei de unitate a oamenilor. Faptul că ne lepădăm de purtarea de grijă a lui Dumnezeu ne conduce la ideea că suntem ființe „autonome”, menite să se descurce singure în acest univers ostil, care ne înconjoară. De aceea ne grăbim apoi să tragem concluzia că orice pornire pe care o avem este un lucru firesc, natural, deoarece nu mai există nici o lege care să ne rețină de la a face rău. Astfel, rațiunea noastră ajunge să fie dominată de poftă și mânie, celelalte două puteri ale sufletului menite să lucreze sub aceasta, nu peste ea. „Adevărul este că mânia clocotește în noi – și nu puțin; poftele dau și ele năvală și, împreună, din clipa când ajung să domine cugetul celor fără de minte, îi duc la prăbușire. Și invers, când cugetul rămâne stăpân în om, întreaga lui viață se deapănă cu măsură și merită laudă” (ibid., p. 272). În continuare, Sfântul Constantin cel Mare compară rațiunea cu un vizitiu experimentat care conduce doi cai nărăvași, afirmând că numai astfel „putem noi ajunge să ne controlăm credința, cucernicia, dreptatea, cumpătarea și fericirea rezultând din practicarea tuturor virtuților” (ibid.). Prin urmare, este nevoie ca mintea (rațiunea) să guverneze în sufletele noastre, nu doar pentru a stăpâni asupra impulsurilor mâniei și poftei care ne pot împinge către manifestări păcătoase, ci și pentru a da cale liberă și a ajuta la creșterea virtuților într-un mod adecvat și cumpătat, menit să asigure păstrarea acestora pe termen lung, iar nu doar pe moment.
Mântuirea, capăt final al virtuților
Sfântul Constantin cel Mare privește virtuțile drept căi prin care ne câștigăm mântuirea, deoarece acestea ne aduc tot mai aproape de Dumnezeu. Astfel, virtuțile „izbutesc în cele din urmă să scoată sufletele la liman sub privirea Judecătorului celui sfânt: nu pentru a fi judecate sau spre a purta povara osândei păcatelor lor, ci spre a-și căpăta răsplățile făgăduite de El sufletelor ce vor fi dus o viață cu adevărat nobilă. După cum pe cele prihănite, care se vor fi dedat plăcerilor trupești, le va ajunge până la urmă pedeapsa venită să răzbune dreptele spuse ale lui Dumnezeu, făcându-le să se jelească (pentru judecata la care se supuseseră); pe acestea le așteaptă focul cel nestins și veșnic, prăpastia cea povârnită și fără ieșire” (ibid., pp. 272-273). Odată cu acest fragment se încheie viziunea ascetică a Sfântului Constantin cel Mare. Această prezentare nu era nouă, desigur, dar este înfățișată aici cu o claritate deosebită. Pentru a rezuma rapid învățăturile-cheie, vom spune următoarele: omul a fost creat liber, rațional și cu discernământ. Patimile, care atacă pofta și mânia (părți ale sufletului aflate sub oblăduirea rațiunii), încearcă să distrugă acest echilibru, determinându-l pe om să lase cale liberă manifestărilor egoiste. Dacă omul reușește să guverneze în continuare prin minte asupra mâniei și poftei, atunci el este capabil să agonisească virtuțile. Prin virtuți, el se unește cu Dumnezeu și își câștigă astfel mântuirea. Dacă, din contră, cedează patimilor și poftelor, atunci el se îndreaptă cu pași repezi către iad. Vom continua și în materialul următor să prezentăm alte aspecte ale discursului Sfântului Constantin cel Mare, un discurs simplu ca stil, dar bogat în conținut. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 21 noiembrie 2013, semnat de Adrian Agachi)
