Dacă în primele trei veacuri de după Întruparea Mântuitorului au existat câțiva împărați care au tolerat existența creștinismului, până la Constantin cel Mare nu a existat nici un conducător roman care să îi critice pe predecesorii săi pentru atitudinea greșită față de populația creștină. În încheierea „Cuvântării către Adunarea Sfinților”, împăratul Constantin se dezlănțuie la adresa împăraților persecutori, demonstrând clar apartenența sa la credința creștină și osândind în mod direct păgânismul și limitele acestuia.
Perioada primelor trei veacuri creștine a fost una încărcată de dificultăți. Cu toate că au existat și o serie de împărați deschiși și toleranți față de populația creștină, au fost, de asemenea, și conducători înclinați către persecuții severe. Nici unul dintre împărații toleranți nu s-a ridicat însă împotriva celor persecutori care trăiseră înaintea sa, pentru a-i critica sau pentru a demonstra greșelile flagrante ale acestora. Primul împărat roman convertit oficial la creștinism a fost și cel care a decis să arunce lumină asupra greșelilor politice ale trecutului. Sfântul Constantin cel Mare lansează, în finalul discursului pe care l-am analizat și în precedentele două materiale, o veritabilă diatribă împotriva împăraților persecutori pe care nu se sfiește să îi atace într-un mod direct, menționând aici patru nume importante: Decius, Valerian, Aurelian și Dioclețian. Urmând raționamentului enunțat de Lactantius, împăratul Constantin alege aceste patru exemple tocmai pentru că fiecare dintre împărații respectivi și-a încheiat viața într-un mod tragic, cu excepția lui Dioclețian. Astfel, precum știm, Decius a murit într-o luptă în Sciția; Valerian a fost capturat și apoi jupuit de viu de perși; Aurelian a fost asasinat de propriii soldați, iar Dioclețian este acuzat că a suferit de nebunie. Iată exemplul celui din urmă: „După sângeroasa lui prigoană, Dioclețian și-a pecetluit singur soarta când s-a socotit nevrednic de domnie și când și-a dat în vileag relele urmări ale nebuniei, închizându-se între pereții unei case de rând. Or – întreb eu atunci -, la ce i-a folosit lui faptul de a fi pornit la luptă împotriva Dumnezeului nostru? Fiindcă – dacă nu mă înșel – tot restul vieții Dioclețian a tremurat de frică să nu moară cumva lovit de trăsnet! Poate s-o spună Nico-midia; istorisesc și cei ce au fost de față atunci, printre care mă număr eu însumi! Fiindcă într-adevăr am putut vedea cum, cu duhul slăbit și temându-se de cea mai neînsemnată privire, de cel mai mărunt zgomot, se văicărea Dioclețian recunoscând că sminteala lui ajunsese să fie cauza tuturor năpastelor ce-l asaltau, de când stârnise la luptă împotriva lui – și de partea drepților – purtarea de grijă a lui Dumnezeu!” (Sfântul Constantin cel Mare, „Cuvântarea către Adunarea Sfinților”, în: Eusebiu de Cezareea, „Viața lui Constantin cel Mare”, trad. Radu Alexandrescu, în: col. PSB, vol. XIV, EIBMBOR, București, 1991, pp. 289-290). Sfântul Constantin cel Mare încearcă să ne descrie aici cât mai fidel reacțiile nervoase ale lui Dioclețian, care au fost puse pe seama persecuțiilor sângeroase îndreptate de acesta împotriva creștinilor. Am demonstrat însă în materialele expuse la începutul anului faptul că Dioclețian a fost relativ constrâns să purceadă la persecutarea creștinilor din cauza unor comploturi abile puse la punct de ginerele său Galerius, care dorea îndepărtarea acestora din pozițiile importante de la curte și eliminarea lor din teritoriul roman. Așadar, avem aici, indirect, o confirmare a diferențierii lui Dioclețian de ceilalți împărați persecutori. Acesta s-a căit de relele săvârșite după încheierea domniei sale. Critica Sfântului Constantin rămâne însă una tăioasă și curajoasă, arătând astfel că persecuțiile întreprinse în trecut de predecesorii săi aflați pe tronul Imperiului Roman nu au fost nimic altceva decât acte tiranice și crude îndreptate împotriva unor supuși pașnici și incapabili să săvârșească relele de care fuseseră acuzați pe nedrept.
Recunoașterea trecerii sale la creștinism
Adeziunea la credința creștină este recunoscută în mod direct de Sfântul Constantin cel Mare, care afirmă următoarele: „Toată lumea știe că noi I-am închinat lui Dumnezeu toată sfânta trudă a brațelor noastre, întru credință curată și încercată, precum și că tot ce am izbutit să facem mai bine se datorează nu numai acestor brațe, ci și rugilor, și stăruințelor noastre în rugăciune. Din ele au rezultat și pentru stat, și pentru fiecare ins în parte asemenea foloase, cum nimeni nu și-ar fi dorit mai mari: nici pentru sine, nici pentru ființele ce-i erau lui mai dragi” (ibid., p. 289). Cuvintele Sfântului Constantin cel Mare proslăvesc lucrarea lui Dumnezeu care s-a unit cu cea întreprinsă de el și de cei apropiați lui pentru propășirea credinței celei adevărate. Împăratul Constantin cel Mare este ferm convins că tot ceea ce a dobândit benefic și toate victoriile sale, precum și reușitele pe plan administrativ s-au datorat în special ocrotirii și proniei divine, care a răsplătit astfel încrederea sa necurmată. De altfel, el își încheie cuvântarea într-un mod sugestiv: „Luptele și războaiele purtate au fost comentate și au avut martorii lor care au putut vedea cum a pregătit Dumnezeu, în purtarea Sa de grijă, biruința poporului (Său), și cum S-a alăturat El rugăciunilor noastre. Rugăciunea dreaptă este cu neputință de biruit, și tot cel ce va stărui în rugăciune curată nu va fi dezamăgit, fiindcă, de nu vei șovăi în credința ta, nu e cu putință să nu capeți cele dorite. Dumnezeu Se află mereu alături de noi, plin de bunăvoință în fața dovezilor noastre de noblețe sufletească. E omenește să te mai și împleticești câteodată; doar că Dumnezeu nu are nici o vină în omeneștile noastre împiedicări” (ibid., p. 289). Indirect, în prima frază a fragmentului citat anterior, Sfântul Constantin cel Mare ne indică apariția unor cronici istorice, printre care se va fi numărat și cea scrisă de Eusebiu de Cezareea. În egală măsură, poate fi cuprinsă aici și lucrarea referitoare la viața principalilor persecutori, realizată de Lactantius. În esență, Sfântul Constantin cel Mare afirmă că lucrarea lui Dumnezeu s-a făcut cunoscută tuturor oamenilor, deoarece, prin victoriile pe care el le-a primit de la Acesta, au fost confirmate credința cea adevărată și biruința creștinismului asupra păgânismului. Sfântul Constantin cel Mare își încheie pledoaria afirmând: „De aceea, îmi și pare nimerit ca toți cei ce vor să se țină de cele ale credinței să înalțe mulțumiri Mântuitorului pentru tot ce a făcut El spre mântuirea noastră, a tuturor, și pentru buna chivernisire a statului; prin rugăciunile lor sfinte și stăruitoare să abată împreună milostivirea lui Hristos asupra noastră, ca El să nu pună capăt facerilor Sale de bine” (ibid., pp. 290-291). Dacă credința este cea care ne dă forță, iar rugăciunea este cea care ne pune în legătură cu Dumnezeu, atunci mulțumirea după binefacerile primite este consecința logică și bineplăcută Celui Preaînalt. (Documentar semnat de Adrian Agachi și publicat în cotidianul „Ziarul Lumina” din data de 28 noiembrie 2013)
