Mitropolitul Antonie Plămădeală despre Cleopa Ilie

Se poate spune că mitropolitul Antonie Plămădeală a fost ucenicul marelui duhovnic Cleopa Ilie. În refugiul său prin mănăstirile din România, pentru a nu fi prins de Securitate, tânărul monah Antonie a fost primit la începutul anilor ’50 în acea mănăstire în care arhimandritului Cleopa îi fusese dat să ridice o academie duhovnicească. Astfel, teologul Antonie l-a cunoscut îndeaproape pe cel mult cercetat duhovnicește, de la care avem o frumoasă descriere: „Părintele Cleopa însuși este prin structură un contemplativ și, în ceea ce-l privește pe el însuși, ar putea trăi retras în deplină singurătate toată viața, dar prescrie altora viața de obște în ascultare, cu practicarea ascezei și a poruncilor care este, după părerea sa, calea cea mai sigură spre mântuire, fără curse și fără hățișuri. În Sihăstria, el e eremit în obște, cum e și părintele Paisie în Sihla. Nu face din măsura lui măsura celorlalți și se împarte între sine, obște și credincioși. Deschiderea spre lume o consideră absolut necesară, pentru a fi de folos. Canonul lui personal, sarcina pe care și-a luat-o este aceasta: să fie cât mai de folos și cât mai multora. Vorbește fără răgaz, scrie, luptă pentru dreapta credință, îndrumează, împarte curaj, mângâieri și speranțe și încearcă să impună o linie morală în viața de toate zilele a celor care vin să-l cerceteze folosind toate mijloacele, dar mai ales spovedania cu dezlegarea de păcate și împărtășania celor vrednici. Promovează o spiritualitate bine încadrată în epocă, în mentalitățile și îndatoririle prezente, realist și practic. Îmbină acțiunea cu rugăciunea fără să le confrunte, ci dimpotrivă, căutându-le convergențe și făcându-le complementare. În obște încurajează un stareț activ, bun gospodar, îndeamnă la ascultare și muncă, având grijă să le echilibreze pe toate cu păstrarea rânduielilor de rugăciune în comun, pe care pune accentul principal. Pravila de chilie o tratează cu fiecare în parte la spovedanie. E un model de înțelegere a preluării tradiției, a păstrării ei în puritatea de la început, dar și a contemporanizării ei spre a o face aptă să se adreseze și creștinului contemporan”. (Articol semnat de Adrian Nicolae PETCU și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 1 februarie 2012)