În istoria Bisericii, scrisă de sfinți și de cei care încearcă să fie asemenea lor, este înfățișată calea vieții duhovnicești. Această viață este rodul legăturii între părinți și fii, căci Dumnezeu nu a lăsat în Biserică stăpâni și sclavi. Ceea ce ne-au lăsat Părinții exprimă modul cum ne dezlipim de patimi și urmăm voii lui Dumnezeu. Arhimandritul Zaharia Zaharou de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia, ucenicul starețului Sofronie Saharov, fiu duhovnicesc al Sfântului Siluan Athonitul, ne-a împărtășit, în trecerea lui prin România, câteva gânduri despre viețuirea întru Hristos a omului.
Părinte arhimandrit Zaharia, care este perspectiva din care vă trăiți viața?
Nu știu ce să răspund la această întrebare. Urmez viața mănăstirii în care trăiesc. Pentru mine viața este slujba de la mănăstire, în centrul căreia este Sfânta Liturghie. Iar timpul care îmi rămâne este dedicat pregătirii pentru Sfânta Liturghie. Nu e loc de altceva în mănăstiri. Tot ce trăim, tot ce facem este ca să putem avea Liturghia. Încercăm și ne străduim în fiecare zi ca să trăim Liturghia mai bine decât o facem acum. Nu e nimic mai presus de Liturghie în viața noastră. Cei doi poli ai vieții noastre în mănăstire sunt Sfânta Liturghie și Rugăciunea lui Iisus. Fiecare din ei se sprijină și se completează unul pe altul.
(Mai multe detalii în Ziarul Lumina)
