Predică la sărbătoarea Sfinților Trei Ierarhi

Sfinții Trei Ierarhi sunt pomii cei mai roditori ai creștinismului prac­tic, cu fructe de dreptate, pace, iubire pentru aproapele. Iată de ce se numesc luceferii creștinătății permanent aprinși în candelele adevăratei credințe creștine. Ei sînt coloana nesfârșită a tezaurului teologiei, pe care s-a gravat viața lor în Hristos și sacrificiul neprecupețit pentru salvarea omului din ghearele nedreptății.

„Toată firea omenească au covîrșit-o cei trei cu darurile lor cele multe și mari . . .” (Icosul zilei)

Creatorul a făcut pe om din pămînt, dar în partea spirituală i-a plantat toate predispozițiile, fiind creat după „chipul lui Dumnezeu” (Facere I, 27). Pentru faptul că acest chip a fost căutat de diavol, Mântuitorul Hristos îmbracă firea noastră pentru a ne readuce la sânul Tatălui ca fii ai harului și adevărului. La început lumea nu a putut înțelege pe Mântuitorul (Ioan I, 1—8), dar ucenicii, martorii oculari ai cerescului Învățător — au propovăduit Sfânta Evanghelie la toată făptura, conform îndemnului Său (Matei XXVIII, 19-20). Unii de alte convingeri reli­gioase și filozofice au acceptat pe Hristos ca pe un reformator religios sau ca pe un mare înțelept al Orientului. Alții, înclinați spre speculație si adepți ai unor mari cugetători ca Platon, Aristotel au căutat să pună în corespondență Revelația sau să caute identități în învățătura Evangheliei. Așa se prezenta lumea creștină și necreștină în secolul al IV-lea cînd au apărut în Biserică trei luceferi ai dreptei credințe: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Ioan Gură de Aur.

Fiecare dintre acești trei sfinți ierarhi este sărbătorit de Biserica noastră dreptmăritoare, la naștere și la trecerea către Domnul, iar la 30 ianuarie — Praznicul Sfinților Trei Ierarhi a fost fixat în secolul al XI-lea pentru a răspunde evlaviei și deosebitei cinstiri ce li se aducea din partea tuturor credincioșilor.

Sfântul Vasile cel Mare s-a născut la 330 în orașul Cezareea Capadociei dintr-o familie cultă și numeroasă (10 frați). Tatăl său era retor în oraș. Mama sa se numea Emilia, o femeie cu un fond sufletesc bun, plă­mădit într-o arzătoare credință. Părinții săi erau printre cei mai bogați ai locului.

După o educație serioasă în familie, copilul Vasile termină școala în cetatea Cezareea apoi urmează la Constantinopol și își desăvîrșește studiile retorice și filozofice la Atena. Aici leagă o prietenie trainică și sinceră cu Grigorie de Nazianz. Vasile, un student sârguincios înclinat spre oratorie, dar și spre știin­țele exacte, frecventează cursurile, pe lângă cele de drept și pe cele de matematici, astronomie și medicinei.

Iată-l pe tânărul Vasile, cu un fizic firav, cu ochii pătrunzători și permanent calculat, predând arta vorbirii; iar în timpul liber se ocupa cu muzica, istoria, literatura și artele.

Primise botezul, dar timpul chemării la apostolat nu sosise. Pe altă cale, nobila sa mamă și mai ales sora lui Macrina căutau să-l convingă, cu viața lor sfântă în Hristos, ca să pună toată capacitatea lui intelectuală și morală în nesfîrșita dragoste a creștinismului. Era la răscruce. Epoca sclavagistă ajunsese apogeu, iar tânărul profesor părăsește catedra de retorică, împarte averea sa celor lipsiți; dragostea sa pentru Domnul Iisus crește mereu prin faptele milei creștine. Era într-o permanentă tulburare sufletească. În această stare pleacă să viziteze Egiptul, Mesopotamia, Siria cu monumentele lor și Palestina cu mormîntul lui Hristos. Aici îi este dat să vadă monahi cu fețe supte de asceză, dar bogați în trăire spirituală, oameni modești, dar care impresionează prin viața lor și conving prin trăirea și pregătirea lor.

Golul din suflet se completează. Se hotărăște să introducă în locul de naștere monahismul, dându-i regulile necesare, valabile până astăzi. Este hirotonit diacon, preot și episcop (370). Începe o vie activitate îm­potriva ereziilor (Eunomiu – Arie), apărând învățătura creștină. În acest scop alcătuiește Liturghia (care-i poartă numele). Practic, salvează de la foamete cu propria avere, populația orașului. Din veniturile sale construiește spitale (Vasiliadele), pentru întâia oară în istorie; el săruta rănile bolnavilor pentru a le menține moralul. Construiește case pentru reedu­carea fetelor, azile pentru bătrâni, eliberează sclavii. Figura sa impună­toare, prestanța sa științifică, autoritatea sa morală și mai ales energia sa i-au adus faima, fiind numit, încă din viață, cel Mare. Purta corespondență și ajuta pe toți studenții și elevii silitori, ținea legătura cu foștii săi pro­fesori și educatori, purtându-le prețioasă recunoștință.

Trimite în misiune la strămoșii noștri încercați dascăli creștini, iubind pe sciți și goți, considerându-i „fulgerele danubiene”. Împăratul Valens (364—378) a dorit să-l înlăture din scaun, dar și-a dat seama că personali­tatea sa întrunește toate cerințele unei mari figuri istorice.

A fost prieten cu Teotim de Tomis și rudă cu Iuliu Soranus mai marele cetății Tomis. Este purtătorul de grijă al Sf. Sava de la Buzău (+ 372).

Munca permanentă a Sfântului în toate ramurile de activitate, „noap­tea scria și citea, ziua propovăduia și trăia Sfânta Evanghelie”, a început a epuiza forțele fizice părăsind lumea aceasta de tânăr. Avea numai 49 de ani, încununați de cinste, demnitate și slavă nepieritoare. Ultimele cuvinte ale sale au fost: „în adevăr am trăit, în sinceritate am umblat, din convingere am vorbit, din dragoste pentru Hristos și semenul Lui, omul, închid ochii în liniște și pace, numai Tu știi, Doamne, unde merge sufletul meu.”

La mormânt a fost condus de toți aceia cărora le-a făcut bine și i-a învățat adevărata credință, dar era însoțit și de mozaici și de filozofi vechi, oameni de știință și de artă ai timpului. Lângă trupul său neînsuflețit stătea îndoliat și cu lacrimi scânteietoare cel mai devotat prieten al său, Sfântul Grigorie de Nazianz, care îi ține o cuvântare de adio impresionantă. De atunci și până astăzi, adevărații creștini îl cins­tesc în rugăciune și prin viața lor.

Sfântul Grigore de Nazianz, al doilea sărbătorit de astăzi, se naște la 330. În familie are o copilărie fericită și o educație superioară mai ales din partea mamei, Nona. După ce învață cu părinții și apoi la școală, merge spre desăvârșirea studiilor la Cezareea Capadociei. Avea un temperament melancolic, o gândire spontană și ascuțită, dar și un fin talent poetic. Urmează școli superioare la Cezareea Palestinei, la Alexan­dria Egiptului și Atena „cea de aur”, cum o numește el, unde are ca profesori pe Himeriu și Proheresiu. Rămâne încântat de comorile de cul­tură ale lumii, vizintându-Ie și comparându-le riguros.

Revine în familie. Își dă seama că învățătura creștină nu-i o specu­lație a minții omului, ci este viața însăși la gradul cel mai înalt, așa cum cere Evanghelia mântuirii, pentru că Domnul Iisus a venit „ca omul să aibă viață și mai mult chiar . . .” (Ioan X, 10). Plecând de la cultura omenirii, studiind și învățătura creștină și convingându-se, primește bote­zul. Este hirotonit diacon, preot și apoi episcop de Sazima, împotriva voinței lui. Ajunge apoi pe scaunul patriarhal al Constantinopolului, unde începe munca de explicare a învățăturii creștine, reușind să statornicească în suflete credința cea adevărată. Este recunoscut prin acele cinci cuvântări despre Sfânta Treime, care i-au și adus titlul de Teologul, sau cuvân­tătorul de Dumnezeu. Gândirea sa teologică a fixat Mărturisirea de cre­dință — partea a II- a la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381).

Și el, ca și Sfântul Vasile, trimite misionari la strămoșii noștri pentru a face față popoarelor migratoare care treceau prin foc și sabie terito­riile cucerite.

În luptele interne, Sfântul Grigorie se izolează, retrăgându-se în localitatea de naștere, cedând scaunul episcopal fără nici o rezervă, în sufletul său clocotea arta poeziei și a dragostei pentru Hristos. Ne-au rămas de la Sfântul Grigorie peste 18.000 de versuri, în care cugetarea sa nu-i o filozofie abstractă, ci frământarea profundă a minții și inimii sale. Tratatul său Despre preoție este icoana sufletului său și concepția sa despre slujirea la altar. Preotului i se cere chemare de sus, o pregă­tire morală și duhovnicească deasupra oricărei critici, strălucind ca model pentru toți cei care privesc la preoți, apoi, o aleasă pregătire umanistă și teologică, pentru că el spre deosebire de toate preocupările și față de toți oamenii — sfătuiește spre bine și dezleagă greșelile credin­cioșilor de diferite vârste, cu diferite grade de cultură, de diverse tem­peramente.

Din viață, Sfântul era numit mintea desăvârșită cu ajutorul Sfintei Evanghelii, sufletul cu chemarea lui Pavel și inima caldă a apostolului iubirii și sabia arhanghelului împotriva ereticilor și falsificatorilor credinței.

Sfântul Grigorie Teologul moare la vârsta de 60 de ani, încheindu-și viața în plină activitate poetică. Lasă, prin testament, toată averea sa spre folosul credincioșilor. Așa a plecat din această lume profundul gânditor al teologiei răsăritene.

Funia de aur a teologiei Școlii Capadociene se împletește trainic cu Sfântul Ioan Gură de Aur, cel mai strălucit vorbitor al Bisericii, dar și cel mai sever biciuitor al falsului credincios.

Sfântul Ioan Gură de Aur se naște la 13 noiembrie 354, dintr-o familie foarte bogată. Tatăl său era dregător militar și om de încredere al curții imperiale. Mama sa Antuza rămâne văduvă la vârsta de 20 de ani, crescând pe fiul ei, Ioan, în cea mai mare curățenie sufletească. După pierderea soțului ei, Antuza se purta numai îndoliată și cu ochii plini de lacrimi. Tânărul ei fiu, la început, nu-i înțelegea durerea, și ca orice tânăr n-a dat importanță Evangheliei. Educația clasică (filozofia și oratoria) a primit-o de la vestitul profesor Libaniu și filozoful Andragațiu. De pe băncile universitare, îndrăgește oratoria și logica. Demostene si Socrate, Platon și Aristotel erau preferații lui. Începe să profe­seze oratoria, vorbind admirabil. Profesorul Libaniu dorește să-i lase locul lui, dar el refuză. O situație neprevăzută îl orientează altfel: cugetă zile întregi asupra filozofiei faptei: creștinismul. Pentru el, Hristos devine centrul preocupărilor, sfinții sunt exemple de urmat, Apostolii mari trăi­tori, care au schimbat fața lumii vechi, creștinii niște oameni deosebiți. El se botează în anul 372 la stăruința mamei sale, Antuza; astfel Ioan, prin botez, ridică piatra neagră de pe inima propriei sale mame.

În floarea vârstei este chemat spre preoție, dar fuge scriind cel mai cutremurător tratat despre misiunea sfântă. La doi ani după botez își pierde mama. El vede în aceasta o chemare către cele sfinte. Părăsește Antiohia și face asceză în peșterile munților, însușindu-și învățătura creș­tină, trăind sfaturile Evangheliei și delectându-și ochii cu frumusețile naturii. Fiind de o energie rar întâlnită și avînd o fire vioaie nu se mulțumea cu vuietul munților și foșnetul pădurilor, cu șopotul dulce al izvoarelor în care soarele își scaldă razele, ci dorea să vadă pe însuși Hristos realizat în credincios, pentru care s-a și întrupat.

Înflăcăratul Ioan trece prin treptele ierarhiei până la scaunul Constantinopolului, unde la anul 397 ajunge arhiepiscop. Începe o activitate predicatorială unică în istoria creștinismului. Combate luxul și lăcomia, bogăția și desfrâul, intrând în conflict cu împărăteasa Eudoxia. Trimite misionari în părțile pământului nostru strămoșesc. Din Sciția Minor (Dobrogea) vine la Constantinopol Ioan Casian, pe care Sfântul Ioan îl hirotonește diacon (404). După aceasta, Ioan Casian este trimis la Roma, ca misionar, unde înființează în Marsilia primele comunități monahale, fapt care bucură mult pe trăitorul monah Gură de Aur, ajuns arhiepiscop.

Din cauza lingușirilor de la curtea imperială, Sfântul Ioan Gură de Aur este înlăturat. Printre cei care-și ridică glasul împotriva acestei nelegiuiri se află și Teotim I de Tomis, prieten cu Sfântul Ioan, care îl mustră pe Epifaniu, considerându-l Iuda. Constantinopolul era în fierbere, toți așteptau deznodământul fatal, dar de frica unei răscoale populare, conducerea imperiului recheamă în scaunul patriarhal pe Ioan. Aceasta a fost prima victorie a credincioșilor asupra răufăcătorilor marelui ierarh. Sfântul Ioan alcătuiește Liturghia care-i poartă numele și rugăciuni mis­tuitoare mai ales la primirea Sfintei împărtășanii.

Dușmanii țes noi intrigi. Ioan este dus în exil la Cucuz, în Armenia Mică. Pe drum a fost supus, din porunca matroanelor, la un tratament inuman. Gama suferințelor ne este cunoscută din scrisorile sale. Pentru a-i pierde ochii, era ținut cu vederea în razele arzătoare ale soarelui marin. Gol și cu capul descoperit capătă insolație și e cuprins de friguri. Este apoi lăsat să fie jefuit și bătut de tâlhari. Soldații îl bruschează, cade în genunchi și este lovit fără milă. Suferind de foame și de sete, abia-și duce zilele. Organismul nu mai rezistă. Cere permisiunea să meargă la o capelă, este chemat preotul cu Sfânta Împărtășanie. După primirea Sfântului Trup și Dumnezeiescului Sânge ridică fruntea spre cer rostind: „Mor în liniște pentru credința în Hristos, pentru cinste și dreptate. Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Așa s-au scurs zilele celui mai mare vorbitor creștin și ierarh de o modestie uimitoare (14 septembrie 407).

După 30 de ani (438), împăratul Teodosie aduce rămășițele pământești ale Sfântului (27 ianuarie), depunându-le în biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol, fiind înconjurate de rugăciunile calde și sincere ale acelora cărora le fusese conducător sufletesc.

Pe pământul nostru străbun, acești trei ierarhi au fost cinstiți încă de la început. Așa cum am arătat, ierarhii și clericii ținuturilor dobro­gene le-au luat apărarea și i-au cinstit ca mari apărători ai dreptei credințe. Întâistătătorul scaunului mitropolitan al Țării Românești se pomenește încă de la obținerea autonomiei (1885) ca locțiitorul Cezareei Capadociei. Ce cinste mai mare pentru credincioșii, ierarhii și clericii ortodocși români ar fi decât aceasta, că moștenesc titulatura scaunului, unde acum șaisprezece secole era Sfântul Vasile cel Mare.

Sfinții Trei Ierarhi sunt cei mai mari tâlcuitori ai cuvintelor Sfin­telor Scripturi. Ei au lăsat o uriașă operă de elită a literaturii patristice. Ei sunt dascălii teologilor, florile gândirii creștine din veacul de aur al Bisericii, biciuitorii societății sclavagiste, întemeietorii pedagogiei creș­tine și filocaliei.

Sfinții Trei Ierarhi sunt pomii cei mai roditori ai creștinismului prac­tic, cu fructe de dreptate, pace, iubire pentru aproapele. Iată de ce se numesc luceferii creștinătății permanent aprinși în candelele adevăratei credințe creștine. Ei sunt coloana nesfârșită a tezaurului teologiei, pe care s-a gravat viața lor în Hristos și sacrificiul neprecupețit pentru salvarea omului din ghearele nedreptății. Orânduirea de atunci încuraja îmbogățirea unora prin munca brută a sclavilor. Pentru aceasta Sfinții Trei Ierarhi sunt comparați cu biciul cel întreit – împletit al lui Dumnezeu împotriva exploatării.

Cultura lor aleasă și multilaterală este îndemn pentru cercetare. Viața desăvârșită a lor este exemplu viu și ușor de urmat.

Așadar, o Părinți de trei ori fericiți, nu încetați a va ruga pururea lui Hristos și Maicii Sale, pentru cei ce săvârșesc cu credința si cu dra­goste, cu evlavie și sinceritate a voastră pomenire. Rugăm-vă de scoateți pe cei răi din îndoieli, și ne scăpați pe toți de chinurile iadului, ca la Judecata de apoi să auzim cu bucurie glasul Domnului nostru Iisus Hristos!„Veniți binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți împărăția gătită vouă încă de la întemeierea lumii . . .” (Matei XXV. 34). Amin!

Sursă text: Diac. P. I. David, „Caută și vei afla – predici”