Sfânta Maria Egipteanca este unul din modelele cele mai izbitoare pe care monahul trebuie să le păstreze necontenit în minte pentru a-și îmboldi zelul în vederea pocăinței. Cum ar putea deznădăjdui de soarta sa constatând că o păcătoasă atât de mare a găsit har la Dumnezeu pentru întoarcerea sa desăvârșită și stăruința ei în căință și asceză? Deplasarea sărbătorii Sfintei Maria Egipteanca din ciclul Mineielor în Duminica a V-a a Postului Mare și adăugarea unui canon consacrat ei la Canonul Mare al Sfântului Andrei Cretanul (să ne amintim că înaintea de cântarea Canonului Mare trebuie citită Viața Sfintei Maria Egipteanca scrisă de Sfântul Sofronie) fac din această sfântă modelul prin excelență al dispoziției de pocăință la care îndeamnă Triodul. Ce alt exemplu ar putea arăta mai bine că, „dacă vrem”, cum îi place să repete Sfântului loan Hrisostom, nici un păcat nu va rămâne de neiertat?
Un alt mare model de pocăință pe care-l îndrăgește îndeosebi cultul bizantin e tâlharul cel bun de pe cruce. Prin scurta sa mărturisire de credință și prin simplul său elan de căință acesta a intrat cel dintâi în rai.
„Mic glas a slobozit tâlharul pe cruce și mare credință a aflat. Într-o clipită [mia rhope] s-a mântuit, și deschizând întâiul ușile raiului, a intrat în el. Cel ce ai primit pocăința aceluia, Doamne, slavă Ție!”.
Deși căința trebuie să fie neîncetată și să dureze până la moarte, în ochii lui Dumnezeu contează mai puțin lungimea cât intensitatea ei. Acest lucru e de ajuns pentru a justifica stabilirea unui timp concentrat cum este Postul Mare, și care reprezintă pentru fiecare „clipa” mărturisirii și credinței tâlharului.
Dar imnografii nu neglijează nimic pentru a însufleți zelul penitenților și fac apel la toate modelele scripturistice ale căinței. Din Vechiul Testament trebuie imitată pocăința lui Manase, regele lui Iuda, care, păcătuind mai mult decât oricare altul (4 Rg. 21, 11), a fost restabilit în împărăția sa după ce și-a mărturisit păcatele și s-a smerit înaintea lui Dumnezeu (2 Par 33, 12-13).
„Învinuirile lui Manase ți-ai îngrămădit cu voința, suflete, nu dând ca niște lucruri de scârbă patimile și înmulțind cele vrednice de ocară; dar râvnind acum cu căldură pocăința lui, câștigă-ți străpungere”.
în ciuda dublului său păcat de adulter și crimă, David a fost iertat de Dumnezeu, fiindcă n-a întârziat „să se căiască îndoit”. Compunând psalmii de pocăință și mai cu seamă Psalmul 50, el s-a făcut învățătorul pocăinței, care îndeamnă pe fiecare să-și mărturisească păcatele și să nu deznădăjduiască de bunăvoința lui Dumnezeu.
Ninivitenii reprezintă al treilea mare exemplu de căință. Aceștia au adăugat metanoiei postul și doliul, astfel că exemplul lor e deosebit de potrivit în Postul Mare.
Sufletul va găsi prototipuri ale pocăinței sale și în personajele Noului Testament: cananeanca, femeia cu scurgere de sânge, desfrânata, vameșul sau Petru care, scufundându-se în apă, a fost mântuit de Hristos, Care i-a întins mâna, și a cărui căință și lacrimi au fost plăcute Lui după ce acesta și-a tăgăduit învățătorul. Pe calea Postului Mare, și îndeosebi în Joia Săptămânii a V-a, sufletul recapitulează, așadar, toate modelele scripturistice ale metanoiei și se străduiește să le aplice lui însuși:
„Ca vameșul suspin, ca păcătoasa lăcrimez, ca tâlharul strig: „Pomenește-mă, îndurate!” Ca orbul glăsuiesc: „Fiul lui Dumnezeu, deschide-mi ochii sufletului, cei arși de răutatea vicleanului înșelător””.
Căința e cea mai importantă din virtuțile dezvoltate de imnografia Triodului și constituie aproape întreaga sa substanță. Ea apare ca articularea mai multor etape: conștientizarea păcatului, întoarcerea mai întâi la sine, iar mai apoi la Dumnezeu, mărturisirea și iertarea. Dar ea e constituită și de un proces de conlucrare între om, care trebuie să adauge căinței asceza, și Dumnezeu, a Cărui milostivire transcendentă poate face ca metanoia să apară drept un har și drept piscul vieții duhovnicești.
(Extras din Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Ediția a III-a, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2008)
