A ales calea monahismului la anii adolescenței. Începutul a fost lin, însă parcursul s-a dovedit sinuos. Prin toate a trecut datorită povețelor preacuviosului Visarion Coman. 48 de ani i-a fost duhovnic. Maica Iulia Băgăceanu, stareța mănăstirii oltene Clocociov, rememorează un trecut luminat de credința pilduitoare a unui mare duhovnic, care scrutează și acum inimile celor care l-au cunoscut.
Cum v-ați hotărât să intrați în mănăstire?
Aveam vreo 14 ani, când mama mea Rozalia m-a trimis de sărbătoarea Bunei Vestiri la Mănăstirea Nicula. Am mers însoțită de o vecină, Victoria, care era cu doi ani mai mare decât mine. Când am ajuns la Nicula, mi s-a părut ceva de pe altă lume: sfintele slujbe, cântările, totul m-a impresionat. Parcă mi s-a crăpat capul atunci și cineva mi-a spus: „Du-te la mănăstire”. Am simțit că vreau să intru în mănăstire. Când m-am întors acasă, asta i-am spus mamei prima dată. Mama nu a fost de acord, dar tata, Alexandru, într-un târziu, îl auzeam că îi spunea: „Las-o să se ducă, că ce folosesc celelalte două care s-au măritat? Vin vreodată acasă să-ți dea o cană de apă? Vin numai să-ți spună necazurile lor.” Când îl auzeam pe tata, prindeam curaj. Abia în toamnă, la sfârșitul clasei a VII-a, am reușit să plec. Pe vremea aceea, în Ardeal, nu erau mănăstiri. Călugării de la Nicula îmi spuseseră că este la Mănăstirea Măgura, în Bacău, un preot bun (era vorba de preacuviosul), care povățuiește frumos. La 14 ani, m-am urcat în tren, cu Victoria, și am pornit spre o altă lume. Nu știam încotro ne îndreptăm. După trei luni, m-am întors acasă, la părinți, să-mi dea consimțământul de a intra în mănăstire. Când m-au văzut îmbrăcată în negru, au zis: „Parcă a venit mama bună (n.r.: bunica)”. Am primit acceptul lor. A fost lucrarea lui Dumnezeu.
Mai multe detalii în „Ziarul Lumina”.
