În primele veacuri, comunitățile creștine au avut o atitudine ușor oscilantă în ceea ce privește penitența celor care căzuseră în păcate grave: apostazie, crimă, adulter sau desfrânare. Acest fapt se datorează în special inexistenței unui „sistem” care să reglementeze perioadele de oprire de la Sfânta Împărtășanie. Unele comunități au fost cuprinse de un rigorism excesiv (a se vedea erezia novațienilor), iar altele, de laxism. În cele din urmă, soluția inițială a constat în formarea unei modalități de canonisire cunoscută drept „treptele pocăinței”.
În cadrul canonului al XI-lea, Sfântul Grigorie, Arhiepiscopul Neocezareei, spune următoarele: „Plângerea este afară de ușa casei de rugăciune, unde stând cel ce a păcătuit, trebuie să se roage credincioșilor celor ce intră ca să se roage pentru el. Ascultarea este înăuntru de ușa din tindă, unde trebuie să stea cel ce a păcătuit până la catehumeni, și de acolo să iasă; ca auzind, zice Sfântul Vasile cel Mare, Scripturile și învățătura, să se scoată afară și să nu se învrednicească de rugăciune; iar prosternarea este ca înăuntru de ușa bisericească stând, să iasă cu catehumenii; și starea împreună, ca să stea împreună cu credincioșii și să nu iasă cu catehumenii; cea mai de pe urmă este împărtășirea cu Sfintele Taine” (Sfântul Grigorie al Neocezareei, „Canonul al XI-lea”, apud arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu, 2005, p. 358). Așadar, așa cum menționează Sfântul Grigorie al Neocezareei, există patru trepte ale pocăinței: plângerea, ascultarea, prosternarea, starea împreună. Practic, odată cu instaurarea disciplinei canonice de la începutul secolului al IV-lea, s-a reglementat ca fiecare creștin oprit de la Sfânta Împărtășanie pentru o perioadă mai lungă de timp să treacă prin aceste patru etape preliminare înainte de a fi reprimit la comuniunea euharistică.
Mai multe informații în Ziarul Lumina.
