În data de 15 iunie 2011 se împlinesc 122 de ani de la trecerea la cele veșnice a poetului Mihai Eminescu. În cele ce urmează vă prezentăm un articol dedicat marelui poet publicat în ‘Ziarul Lumina’ din data de 15 iunie 2011, intitulat „Fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de disprețuit” (Emil Cioran) : Ultimul suspin al lui Eminescu
A vorbi despre Eminescu înseamnă uneori a-ți asuma riscul posibil de ‘a ucide’, din prea puțină pricepere, ‘Taina Eminescu’. Și totuși o facem. Discutăm despre Eminescu, din dragoste și datorie pentru el și pentru neam. Altfel, am fi eterni demisionari din viață. La 15 iunie 2011, pentru a 122-a oară, românitatea mai vorbește încă o dată despre poet. Fie și numai pentru a-i adânci și mai mult taina. Pentru că dacă nu l-am fi avut pe Eminescu ‘trebuia să ne dăm demisia’, cum spunea Emil Cioran. Or, românul nu umblă dezertor prin istorie.
Iunie 1889, ziua 17. Trupul adormitului întru veșnicie Mihai Eminescu, golit de măruntaie, este așezat pe un catafalc împodobit cu ramuri verzi în Biserica ‘Sfântul Gheorghe Nou’ din București.
Ora 17:00. Începe slujba religioasă în fața unei mulțimi uriașe de români. La final, cortegiul funerar coboară pe strada Colței spre Piața Universității, străbate o porțiune din Calea Victoriei, după care ajunge pe Calea Rahovei. Trece apoi Dealul Filaret și pe înserat ajunge la Cimitirul Bellu. Aici, Eminescu este depus în tăcerea pământului. Ploua mărunt.
‘Avea aerul unui sfânt tânăr, coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare’, scria despre adormitul poet Ion Luca Caragiale în ziarul ‘Constituționalul’.
Din ziua aceea, în fiecare an, ne amintim de Eminescu, repetând rar, cu glas sfâșietor, ‘O, Doamne, Doamne!’, întocmai cum o făcuse poetul, într-un moment de fulgerare conștientă, în fața lui Vlahuță, înainte de a deveni cetățean al tainei, adunând în acest suspin, el – sinteza întregii lui vieții, noi – durerea unui plâns și-un număr infinit de chinuitoare întrebări.
Ceea ce ne-a lăsat Eminescu nu se poate contabiliza. Căci ‘Taina Eminescu’ nu se poate aduna, scădea sau extrage rădăcină pătrată din ea. Cel mult, se poate înmulți, și iară înmulți, sporindu-i nepătrunsul prin nenumăratele noastre întrebări.
Și în această multiplicare continuă, doar scânteierea unor mici episoade din viața lui, lumina unor frânturi de scrieri dosite prin cine știe ce arhive, irizații sclipitoare ale minții vreunui cercetător ne mai ostoiesc dorul, ne mai liniștesc, ne mai umple nevoia continuă de Eminescu.
‘Moartea civilă’ a cetățeanului Eminescu Mihail
Dacă la 15 iunie 1889 Eminescu murise fizic, ‘moartea civilă’ a poetului, cum se spunea în epocă, fusese desăvârșită cu mulți ani mai devreme. Articolele lui deranjau, afectau grav interesele politicienilor, ale Casei Regale, ale imperiilor vecine și organizațiilor oculte. ‘Mai potoliți-l pe Eminescu!’, îi scria P.P. Carp lui Titu Maiorescu, de la Viena. În 1881, este înlocuit și retrogradat de la ‘Timpul’, pentru ca soția lui Ioan Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, să invoce prima nebunia lui Eminescu, la 28 iunie 1883, printr-un bilețel trimis aceluiași Maiorescu, în care îi spunea: ‘Domnul Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva să mă scap de el, că e foarte rău’.
În 1883, scria în ‘Timpul’ despre expansiunea catolicismului în România, maghiarizarea Transilvaniei, critica lipsa de autoritate a regelui Carol I. Manuscrisele din anii aceia, nedistruse de Maiorescu, arată că Eminescu se opunea alianței cu Germania și chiar gândea să-l răstoarne pe Carol I.
La 28 iunie 1883, ‘înnebunește’, chipurile, brusc, autoritățile îl duc forțat cu poliția la ospiciu, iar societatea ‘Carpații’, pe care o fondase la 24 ianuarie 1882, societate secretă și conspirativă ce milita, printre altele, pentru unirea Transilvaniei cu țara, este desființată la cererea baronului Von Mayr, reprezentantul Austro-Ungariei la București, care se ocupa de spionarea lui Eminescu.
O ultimă lovitură de presă dată de poet în ‘România Liberă’ din 13 ianuarie 1889 zguduie din temelii guvernul și duce în cele din urmă la ruperea coaliției dintre liberali și conservatori.
‘Prea mulți sunt aceia pe care i-am jignit spunând adevărul și, după cele petrecute, nu-mi rămâne decât să stau sfiicios într-un colț. Acum nu le va fi greu să mă prezinte drept un descreierat…’, îi mărturisea el lui Slavici. Și așa avea să și fie.
Aproape singur, cu o boală agravată de tratamentul cu mercur, pentru un sifilis neconfirmat niciodată cu certitudine, părăsit și urât chiar de apropiați, umbla prin București, pe străzile din preajma hotelului ‘Mircus’ în care locuia, înfofolit într-un palton cafeniu, cumpărat cu 15 lei de la Hala de Vechituri. Dar tot atunci mergea la Teatrul Național și discuta cu Iacob Negruzzi sau cu Mite Kremnitz, cumnata lui Maiorescu, căreia îi promitea să o viziteze curând: ‘Mâine am să vin, mâine vin sigur’, îi spunea poetul.
Dar mâine nu avea să mai vină niciodată.
A doua zi, marele poet avea să fie internat cu forța la Mărcuța.
În cămașă de forță din pricini politice
Despre episodul Mărcuța, istoria refuză să vorbească. Aici s-a consumat o frântură din zbuciumul lui, despre care documentele pomenesc doar în câteva rânduri. Unii spun că ar fi ajuns la Mărcuța pe 2 februarie 1889, alții pe 3 februarie.
Despre ‘nebunia’ poetului, Ioan Vescan, un pasionat anticar și iubitor de Eminescu, ne-a spus: ‘Primele semne clare de boală apar la începutul lunii iunie 1883, înainte de a pleca la Iași, pentru dezvelirea statuii lui Ștefan cel Mare, ca trimis al ziarului ‘Timpul’, cu poezia ‘Doina’, scrisă cu cerneală neagră pe o coală ministerială, împăturită în patru, pe care nu o citește atunci. I-o citește lui Creangă la bojdeucă și apoi la serata ‘Junimii’. În seara zilei de 28 iunie 1883, la orele 19:00, când se închidea baia, ca să se evite posibilele tulburări, Eminescu este îmbrăcat în cămașă de forță de către comisarul Nicolescu și doi servitori de la Baia Mitraszevschi și este transportat la Sanatoriul Șuțu din strada Plantelor. Mai este tratat în octombrie 1883 la Viena, iar în februarie 1889 ajunge la Mărcuța, unde stă aproximativ o lună, după care este dus, din nou, în strada Plantelor, la doctorul Șuțu’.
Reconstituirea zilelor petrecute de Eminescu la Mărcuța este totuși parțial posibilă.
Informațiile din ziarele ‘Românul’, ‘Epoca’ și ‘România Liberă’, de la începutul lui februarie 1889, atestă că poetul a fost internat la Ospiciul Mărcuța, unde a stat până ce direcțiunea instituției a declarat că nu-l mai poate ține, pentru că n-are cine-i plăti spitalizarea. ‘Aici a fost adus cu poliția, probabil imediat după insurgența parlamentară din 13 ianuarie și abia apoi a fost transferat la doctorul Șuțu, într-o clinică particulară… Se înțelege limpede că este mâna poliției, iar poetul este implicat într-un caz de tulburare a ordinii politice, nu publice’, susține eminescologul Nicolae Georgescu în cercetarea domniei sale, ‘Boala și moartea lui Eminescu’.
Mărcuța, pustiul de atunci și de astăzi
Oare ce a făcut ‘nebunul’ Eminescu la Mărcuța? În ce cameră a fost internat? Ce va fi mâncat? Ce va fi vorbit? Ce va fi scris, gândit, rostit, ce va fi auzit?
Nu vom putea ști cu siguranță poate niciodată. Cu certitudine, a scris. A scris foarte mult. Pe hârtii, pe pereții sanatoriului, pe pietre ori pe pământ pur și simplu.
Unii susțin că ar fi stat în penultima cameră a casei domnești a lui Ipsilanti și că ar fi scris pe pereții ei cu cărbune. Că pereții au fost văruiți și, după mulți ani, când Ministerul de Interne a preluat clădirea și a organizat aici întâia școală de reeducare, ar fi ieșit la iveală slovele lui. Dar ele nu se cunosc.
Alții mai spun că ar fi fost internat într-o clădire mai aproape de actuala intrare în ceea ce a mai rămas din ospiciu. Cert este că aici a petrecut ultimul Paști din viața lui.
O vizită a domnitorului Alexandru Ioan Cuza la ospiciu, în 1860, a mai umanizat atmosfera de acolo, unde, după 29 de ani, avea să fie adus Eminescu. Cu patru ani înainte de aducerea lui, erau internați 510 alienați, femei și bărbați, după cum reiese din monografia ‘Mărcuța – de la ospiciul smintiților la institutul de alienați’, a doctorului Pantelimon Miloșescu. Dispăruseră celulele, lanțurile fuseseră rupte, ‘violența și intimidațiunea’ fiind înlocuite ‘printr-o căutare mai umană’, după cum reiese din ‘Gazeta medico-chirurgicală a spitalelor’, nr. 1/1873.
Sigur, și Eminescu a mâncat de post aici, la ora 12:00, și seara la 19:00, iar de Paști a băut vin, la prescrierea medicului, în sala de mâncare, în prezența supraveghetorilor, sau la pat, după cum i-o fi fost regimul. Și se va fi trezit la 5:30, luând drept gustare pâinea rămasă din ziua trecută, după cum scria la regulament.
Nu știm dacă la Mărcuța a fost țintuit de pat, dar schimbat la îmbrăcăminte a fost și ras săptămânal de bărbierul ospiciului. Poate a fost și tuns aici și spălat la picioare și pe trup, după cum același regulament obliga.
Ce va fi auzit Eminescu nu știm, dar ar fi putut auzi și vedea ceva asemănător cu ceea ce descria în 1916 Nicolae Iorga, după ce vizitase Mărcuța: ‘O învățătoare țupăie ca o vrabie, mlădiindu-se pe șolduri; un ofițer palid comentează cu glas puternic și rar știrile despre războiul ruso-japonez… De peste zid răsună cântecul de patimă strajnică, sălbatic, ascuțit, ce pare desprins cu silinți uriașe dintr-un gâtlej sângerat al unei femei…’. Sau poate a văzut artiști ‘aduși fără rost și abuziv’ modelând în lut, așternând pe pereți, pe petice de hârtie ori fețe de masă chipuri obsedante, cum făceau ‘maeștrii excelenți în execuție’, pictorul Emil Dragoș și sculptorul Marin Bedners, clienți și ei ai Mărcuței, după cum reiese din fișele cercetate de medicul Miloșescu.
Astăzi, Spitalul ‘Mărcuța’ din Pantelimon este ‘un pustiu în mijlocul Bucureștiului’, cum inspirat îl numește o colegă de breaslă. Un balamuc topit în clorofila buruienilor, răvășit de agonia unui timp ce scapă măsurii, în curtea căruia viețuiesc de-a valma, paturi de spital abandonate, cărămizi, scânduri, câini vagabonzi, melancolie și uitare. Un trecut în curtea căruia poți privi acum, ca și atunci, doar prin zăbrelele porții și prin spărturile zidurilor, ferindu-te de paznicii care zăvorăsc disperarea.
Și, acolo, în spatele unor ziduri, îl bănuiești pe Eminescu, viu, rostind, în din ce în ce mai puținele lui clipe de luciditate: ‘O, Doamne, Doamne!…’.
‘Ucigând’ conștient Taina Eminescu
Și într-o zi, din începutul lui martie 1889, a fost dus la Sanatoriul Șuțu, unde, într-o altă zi, cea de 15 iunie, sau 16, Eminescu avea să se mute cu trup cu tot în taină.
În urma lui au rămas, ca într-o ecuație cu nenumărate necunoscute, doar întrebări: Când s-a născut? Pe 14, pe 20 decembrie 1849 sau pe 15 ianuarie 1850? Unde s-a născut? La Ipotești sau la Botoșani? Când a murit? Pe 15 sau pe 16 iunie 1889? A fost sau nu omorât? A fost o dată sau de două ori lovit cu piatra, apoi cu cărămida? A murit dimineața sau după-amiaza, cântând ‘Deșteaptă-te, române’? De sifilis, din cauza loviturii cu cărămida, cum susținea în 1926 prietenul lui, frizerul Dumitru Cosmănescu, subit, de endocardită sau din cauza otrăvirii cu mercur? La interviul din 12 iunie 1889, a răspuns doctorului inconștient sau pe deplin lucid, repetând obsesiv cifrele oculte 48 și 64, ultima reprezentând numărul chenarelor de pe tabla de șah, joc cunoscut pentru rolul nebunului sacrificat pentru ca regele să își păstreze poziția? Și șirul de necunoscute ar putea continua.
Eminescu a plecat direct în taină, lăsându-ne următoarele ultime versuri drept zbucium și întrebare permanente: ‘Până ce mor,/ Pleacă-te îngere/ La trista-mi plângere/ Plină de-amor… Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?’
Eu cred însă că mai avem ceva de la Eminescu: ultimul lui oftat, ‘O, Doamne, Doamne!’, ultima răsuflare ‘prinsă’ în carnea materiei de către sculptorul Filip Marin, care a executat impresionanta lui mască mortuară. Și ea, alături de operă, îl face pe Eminescu nemuritor. ‘Între ce a fost Eminescu și veacul lui de glorie și țărână stă ultimul lui chip, masca lui funerară, chipul acela emaciat, coborât de pe o cruce nevăzută, flămând și însetat, maculat și totodată izbăvit de suferința unei soarte… Cine n-a știut, în acest ceas, să sărute în gând, plângând, fruntea măștii lui funerare a lipsit de la sărbătoarea veacului său’, scria Petru Creția.
Și, privindu-i răsuflarea prinsă-n materie, nu mă pot abține să nu spun și eu: ‘O, Doamne, Doamne!’, ‘ucigând’ conștient Taina Eminescu, pentru a-i spori și mai mult nepătrunsul. Să nu rămân demisionar din viață, căci sunt român, iar el mă va ierta, pentru că ‘Eminescu este scuza României’, cum spunea același Emil Cioran…
