În literatura anticomunistă postbelică de multe ori găsim afirmația conform căreia Biserica Ortodoxă Română ar fi avut o poziție de acceptare a regimului comunist de la București și că nu proclamase o atitudine împotriva regimului stalinist. Însă, de multe ori, atât printr-o literatură teologică anticomunistă, cât mai ales prin manifestări publice, Ortodoxia românească s-a poziționat împotriva celor care susțineau regimul ateo-comunist de sorginte sovietică. Un astfel de episod este cel din Duminica Ortodoxiei (14 martie) a anului 1943 de la Odesa, acolo unde mitropolitul Visarion Puiu funcționa ca șef al Misiunii ortodoxe române în teritoriul dintre Nistru și Bug, cunoscut ca Transnistria. Astfel, după slujba săvârșită la catedrala din Odesa, mitropolitul, însoțit de arhiereul Efrem, locțiitor al scaunului de Chișinău, și episcopul Policarp, locțiitor al scaunului de Ismail, și cu participarea unui impresionant număr de credincioși, a pornit în procesiune în Piața centrală, unde a săvârșit o slujbă mai puțin obișnuită, așa cum vedem în fotografiile de epocă și potrivit cronicarului: ‘Începe slujba. Departe se aude ecoul megafoanelor: ‘Celor ce tăgăduiesc existența lui Dumnezeu și susțin că lumea asta a luat ființă singură de la sine și toate în ea se fac fără pronia lui Dumnezeu, după întâmplare – Anatema ‘…”. Tuturor celor ce au persecutat și vor persecuta credința creștină, clerul și pe credincioșii săi, prin porunci, schingiuiri și moarte de martiri – Anatema ‘…”.
Anatemele acestea spuse cu voce tare și clară de vlădica Visarion și cântate de cor înfioară pe ascultători. Deodată, vlădica coboară vocea și citește: ‘Iar celor care pentru credința ortodoxă și pentru patrie și neam au suferit și au fost uciși în războaie – prinți și boieri, ofițeri și de Hristos iubitori ostași – și tuturor pravoslavnicilor creștini, care s-au sfârșit în adevărata credință și cu blagocestie și cu nădejdea Învierii – Veșnică pomenire!”.
Slujba săvârșită de mitropolitul Visarion era una de blestemare a comunismului și a susținătorilor acestei ideologii. Iar acest lucru îl săvârșea în contextul în care armatele sovietice declanșaseră contraofensiva după dezastrul trupelor germano-române de la Stalingrad. Pentru gestul său, în 1944 mitropolitul a fost nevoit să se refugieze în Occident, iar în țară a fost condamnat la moarte, sentință care este în vigoare și astăzi, la peste 20 de ani de la căderea comunismului.
(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din data de 12 martie 2012)
