1-7
iulie 2002
SFINTENIA – CONTINUT SI SCOP AL AUTORITATII ECLESIALE SI AL PUTERII
INVATATORESTI*
† Daniel Mitropolitul
Moldovei si Bucovinei
Chestiunea autoritatii eclesiale
si a invataturii autoritative sau a puterii invatatoresti a fost o permanenta
provocare pentru viata si misiunea Bisericii in lume si devine o problema
majora in contextul dezbaterii ecumenice penru intelegerea naturii unitatii
Bisericii.
Foarte adesea reflectia teologica
privind autoritatea eclesiala este marcata de tentatia unei ideologii eclesiale
a puterii sau de tentatia justificarii unui confesionalism auto-suficient.
Secularizarea societatii de astazi,
pluralismul religios si criza spirituala a civilizatiei noastre multiplica
aceste tentatii si ingreuneaza perceptia continutului si scopului insusi al
autoritatii eclesiale.
Totusi un studiu atent al originii,
continutului, manifestarii si scopului autoritatii eclesiale si puterii invataturii
descopera perceptia fundamentala a constiintei Bisericii unice, sfinte, sobornicesti
a Apostolilor si a Parintilor Bisericii ca insusi continutul si scopul autoritatii
eclesiale este sfintenia si ca numai sfintenia duce la autoritatea
autentica. In acest sens intelegem de ce manifestarile, mijloacele si slujitorii
autoritatii eclesiale si ai invataturii autoritative sunt numiti: una Sfanta
soborniceasca si apostoleasca Biserica, Sfintele Scripturi, Sfintele
Sinoade, Sfintii Parinti ai Bisericii, Sfintele vieti ale
Sfintilor.
Cand cautarea sfinteniei scade
in viata Bisericii, intensitatea autoritatii eclesiale autentice scade de
asemenea, tocmai pentru ca sfintenia vietii este in mod clar scopul principal
al exercitarii autaritatii eclesiale.
Pentru o mai profunda intelegere
a legaturii dintre sfintenie si autoritatea eclesiala este foarte necesar
sa ne intrebam si sa dam raspuns la intrebarea: Ce este sau cine este adevarata
sursa si adevaratul scop al autoritatii eclesiale? In Noul Testament vedem
ca autoritatea din Biserica se afla intr-o legatura nedespartita si intima
cu autoritatea lui Hristos, Capul Bisericii.
In consecinta, daca privim cu atentie
puterea (autoritatea) invataturii lui Hristos intelegem ca modul in care Iisus
Hristos Insusi isi exercita autoritatea arata ca autoritatea autentica isi
are radacinile in taina vietii Sfintei Treimi. Cu alte cuvinte autoritatea
izvoraste de la Tatal, este manifestata si instituita in Biserica de catre
Fiul intrupat, Iisus Hristos, si este constituita si comunicata de-a lungul
secolelor in viata Bisericii in Duhul Sfant. De vreme ce autoritatea lui Hristos
este exercitata in comuniune si in cooperare cu Tatal si cu Duhul Sfant,
scopul acestei autoritati este tocmai manifestarea si comunicarea iubirii
si vietii vesnice, dumnezeiesti ale Sfintei Treimi.
Puterea si autoritatea lui Hristos
se manifesta in invatatura lui (Matei 7:29; Marcu 1:22; 6: 2; Luca 4:32; 24:19;
Ioan 7:46), in faptele Lui minunate (Matei 8:26, 27; Marcu 4:39; 6:51; Luca
8:24; Fapte 10:38), in Invierea Lui din morti (Ioan 2:9-22; 10:17,18), in
daruirea vietii vesnice (Ioan 6:27; 10:28; 17:2), in scoaterea demonilor (Matei
8:29, 31-32; Luca 4:34; Luca 8:28, 32) si in faptele Sale „pe care nimeni
altul nu le-a facut” (Mat. 9:33; Ioan 15:24). Dar toate acestea arata
ca El primeste puterea de la Tatal si o comunica, prin Duhul Sfant, Bisericii.
In cuvantul Evangheliei lui Hristos
se manifesta planul si lucrarea Sfintei Treimi pentru mantuirea lumii. In
minunile si vindecarile savarsite de Hristos se manifesta inceputul mantuirii
oamenilor ca participare la iubirea si viata vesnica a Sfintei Treimi. De
aceea instituirea autoritatii apostolice in Biserica (Matei 28:19) contine
si porunca de a face discipoli din toate neamurile si de a-i boteza in
numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh si de a-i conduce pe
calea mantuirii, adica spre viata vesnica.
Puterea si autoritatea lui Hristos
ca autoritate primita de la Tatal si comunicata prin Duhul Sfant Bisericii
arata ca in Dumnezeu Insusi autoritatea este partasie/participare, coresponsabilitate
si cooperare. Autoritatea lui Hristos este impartasire din autoritatea
Tatalui si descopera autoritatea Tatalui (Ioan 5:17, 19, 21, 26; Ioan 10:28-30,
36-38; Ioan 10:38). Puterea lui Hristos este o putere mantuitoare (Luca 23:42,43;
Ioan 10:28; Ioan 14:2,3; Evrei 7:25). Mantuirea omenirii inseamna restaurarea
comuniunii dintre umanitate si Dumnezeu Care a creat oamenii dupa chipul si
asemanarea Sa, adica potrivit modelului Comuniunii Trinitare (Facere 1:27).
Participarea Duhului Sfant in activitatea mantuitoare a lui Hristos este mentionata
clar in Sfanta Scriptura incepand cu intruparea lui Hristos (Matei 1:18, 20;
Luca 1:35), in minunile lui Hristos (Matei 12:28; Fapte 10:38) si in Invierea
lui Hristos (Romani 1:4; 1 Petru 3:18).
Sfantul Duh comunica adevarul tainei
lui Hristos Bisericii si conduce Biserica catre plinatatea adevarului, purtand
marturie lui Hristos (Ioan 14:26; Ioan 15:26). Sfantul Duh este Duhul adevarului
si al comuniunii (2 Corinteni 13:13) dintre umanitate si Sfanta Treime. Puterea
sau autoritatea mantuitoare exercitata de catre Persoanele Sfintei Treimi
este puterea iubirii, a daruirii de sine si a cooperarii pentru viata lumii.
Iisus Hristos, unul din Sfanta
Treime, uneste in El Insusi umanitatea cu Dumnezeu (Ioan 14:20; Luca 22:25).
El isi daruieste viata pentru mantuirea oamenilor (Marcu 10:42). De aceea
toata puterea I s-a dat Lui in cer si pe pamant (Matei 28:18).
Urmand exemplul lui Hristos si
purtand Duhul Sau ca slujire fata de Dumnezeu si fata de oameni (1 Tesaloniceni
2:6-10) Biserica trebuie sa-si manifeste autoritatea nu ca putere dominatoare
asupra umanitatii ci ca o slujire eliberatoare de pacat si moarte, din orice
fel de egoism, izolare, oprimare si marginalizare. Pentru ca autoritatea Sfintilor
Apostoli este mai intai de toate dar al lui Dumnezeu si datorie de a sluji,
datoria de a predica Evanghelia, datoria de a mentine credinta, datoria de
a pastra unitatea comunitatilor eclesiale (1 Corinteni 11:16-19; 1 Timotei
6:20), datoria de a lucra pentru mantuirea tuturor neamurilor si a tuturor
categoriilor de oameni, avand convingerea profunda ca Biserica, in calitate
de comunitate a lui Dumnezeu, Trup al lui Hristos si Templu al Duhului Sfant,
este „stalp si temelie a adevarului” (1 Timotei 3:15).
Continutul puterii invatatoresti
a Sfintilor Apostoli ca slujitori ai Evangheliei lui Hristos (Efeseni 3:7;
Coloseni 1:23) il reprezinta in primul rand cautarea comuniunii cu Dumnezeu
(1 Ioan 1:1-2), cautarea sfinteniei vietii (Heb 12:14; 1 Peter 1:14-16)
exprimata in rugaciune, viata sacramentala si dragoste frateasca fata de toti
oamenii (1 Tim 6:17; Tit 3:1, 8, 14; Efeseni 4:2; Filipeni 1:9; Evrei 13:1;
2 Petru 1:7). Pastorii comunitatilor eclesiale, episcopii si preotii, sunt
slujitori ai autoritatii lui Hristos in Biserica, impartasindu-se din
iubirea Sa mantuitoare pentru umanitate.
De aceea ei primesc autoritatea
ca slujire, fiind chemati de catre Dumnezeu (Fapte 9:15; Efeseni 3:7,8)
si instituiti ca pastori ai Bisericii de catre Duhul Sfant (Fapte 20:28; 21:4;
2 Tim 1:14). Ei sunt consacrati sau sfintiti pentru a sluji si pentru
a aduce marturie autoritatatii sau puterii lui Dumnezeu in Biserica (2 Tim
2:21; 1 Tesaloniceni 4:8); ei sunt, precum au fost si Sfintii Apostoli, impreuna-lucratori
cu Dumnezeu pentru mantuirea oamenilor (1 Cor 3:6,9; 5:10; 2 Cor 6:1). Autoritatea
pastorilor comunitatilor eclesiale nu deriva doar din faptul ca ei au fost
alesi sau delegati de comunitate sau numiti de o autoritate bisericeasca administrativa
superioara, ci in mod esential din consacrare, din sfintirea prin harul hirotoniei
(2 Tim 2, 21), spre a lucra pentru pazirea, sfintirea si mantuirea credinciosilor
incredintati lor, asa dupa cum Iisus Hristos a pazit pe ucenicii-apostoli
incredintati Lui de catre Dumnezeu-Tatal, si s-a rugat pentru ca ei sa fie
paziti in numele lui Dumnezeu si in adevarul Sau: „Ai Tai erau si
Mie mi i-ai dat si cuvantul Tau l-au pazit (…) intru numele Tau pazeste-i
pe cei pe care Mi i-ai dat ca ei sa fie una asa cum suntem Noi (…) Sfinteste-i
intru adevarul Tau; cuvantul Tau este adevarul; (…) pentru ei ma sfintesc
Eu pe Mine Insumi, pentru ca si ei sa fie sfintiti intru adevar (Ioan
cap. 17, versetele: 6, 11, 17 si 19).
Sfintiti sacramental-liturgic prin
hirotonie (2 Tim 2, 21), pastorii comunitatilor eclesiale trebuie sa fie pilda
de sfintenie prin credinta dreapta si viata curata (1 Tim 4, 12); sa indemne
pe pastoriti la sfintenie (Filipeni 2, 15; 1 Petru 1, 14-16); sa se roage
pentru sfintirea credinciosilor (1 Tesaloniceni 3, 12-13; 5, 23); iar prin
sfintire Biserica devine sfanta si neprihanita (Efeseni 5, 26-27).
Cand pastorii Bisericii (Apostolii,
episcopii si preotii) s-au intrunit in adunari si sinoade si, inspirati fiind
de Duhul Sfant, au proclamat dreapta credinta, invatatura lor a devenit astfel
o invatatura cu putere (autoritativa) si intrunirile lor s-au numit
Sfinte Sinoade.
Totusi, invataturile sinodale care
nu au fost inspirate de catre Duhul Sfant si care nu au reflectat fidelitatea
fata de credinta apostolica nu au fost recunoscute ca fiind invataturi valabile
(cu autoritate) si au ramas doar sinoade si invataturi neinspirate, pentru
ca de fapt ortodoxia (corectitudinea) credintei face ca sinoadele ecumenice
sa fie sfinte si invatatura lor autoritativa, normativa.
Biserica ca stalp al adevarului
s-a manifestat de-a lungul secolelor tocmai ca interpreta a Traditiei Apostolice,
incepand cu fixarea canonului Scripturii:
„Fixarea canonului Noului
Testament a implicat asadar deosebirea intre acele carti percepute ca avand
autoritate, fiind astfel o parte a sfintei traditii, si acele carti care nu
erau percepute astfel. Acest caz nu a fost perceput ca fiind unul in care
Biserica confera autoritate, ci unul in care Biserica recunoaste o autoritate
intrinseca deja prezenta. Dupa cum a spus Origen (cca. 185-254), «cartile
sfinte nu au fost lucrarea oamenilor; ele au fost scrise sub inspiratia Duhului
Sfant, din voia Tatalui prin Iisus Hristos» (De principiis
4:9). Asa cum scrierile Scripturii poarta marturie pentru faptele lui Dumnezeu
in istorie, tot asa Biserica marturiseste Biblia, predicand si invatand din
paginile sale si lasandu-se calauzita de ea. Dar o si interpreteaza generand
astfel cursul principal al Traditiei. Biserica recunoaste in Scripturi descrierea
clasica, normativa a originilor crestine. Astfel sentimentul unei indentitati
intre prezent si radacinile Bisericii precum si o masura de stabilitate sunt
garantate” (1).
Pe baza puterii invatatoresti a
lui Hristos si a Apostolilor cuprinsa in canonul Sfintelor Scripturi, Sfintii
Parinti ai Bisericii, prin scrierile lor, si episcopii Bisericii intruniti
in Sfintele Sinoade au slujit Bisericii respingand erorile si proclamand adevarul
credintei in Crez/Simbol de credinta sau sfinte dogme, iar adevarul
vietii crestine in sfinte canoane (reguli).
Dar numai acele definitii ale credintei
si reguli pentru viata crestina care au acelasi continut ca si Evanghelia
lui Hristos si care o fac relevanta in diferite etape si contexte ale
istoriei au primit autoritate sau putere in constiinta Bisericii.
In acelasi timp, multi dintre conducatorii
Bisericii, in calitate de invatatori cu autoritate, in pasiunea lor pentru
adevarul mantuitor, pentru unitatea si sfintenia vietii Bisericii, au fost
inspirati de credinta si sacrificiul sfintilor martiri si de vietile sfinte
ale multor monahi si monahii si sustinuti de catre credinta, rugaciunile si
sfintenia credinciosilor mireni.
In acest sens autoritatea lor a
fost exercitata ca invatatura cu putere cu scopul de a mentine calea sfinteniei
si mantuirii in comunitatile eclesiale.
Autoritatea duhovniceasca care
vine din sfintenia vietii intregului popor al lui Dumnezeu, nu doar a episcopilor
si peotilor, prin practicarea smereniei si compasiunii, penitentei si innoirii,
reconcilierii si lucrarii diaconale in societate ramane in permanenta nu doar
o autoritate complementara celei pastorale si invatatoresti, dar ne si reaminteste
mereu ca autoritatea autentica inseamna slujire pentru pastrarea comuniunii
cu Dumnezeu si cu aproapele, pentru pastrarea unitatii Bisericii drept comuniune
a Sfintilor.
De aceea, Fericitul Augustin putea
spune: „Sunt episcop pentru voi si penitent impreuna cu voi” iar
Lactantiu a spus ca adevarata Biserica este aceea care a pastrat practica
penitentei (adica cautarea sfinteniei).
Astfel consideram ca nu doar in
interiorul fiecarei Biserici, ci si in intalnirile si dialogurile ecumenice
privind autoritatea eclesiala este necesar sa evitam separarea autoritatii
de preocuparea pentru convertire spirituala, reinnoire si reconciliere ca
manifestari ale cautarii sfinteniei vietii si unitatii Bisericii.
Daca sfintenia nu ramane continutul
si scopul autoritatii eclesiale si al puterii invatatoresti exista riscul
paradoxal de a seculariza si sacraliza in acelasi timp autoritatea eclesiala,
transformand-o intr-o dorinta de putere ca scop in sine.
Astfel, cunoasterea vietilor Apostolilor,
martirilor, sfintilor si intalnirea cu oamenii smeriti si sfinti este extrem
de necesara pentru intelegerea si exercitarea autentica a autoritatii eclesiale
in viata Bisericii si astazi asa cum a fost ea intotdeauna in istorie.
Concluzii
1. Autoritatea este incredintata
si primita pentru acea misiune care serveste comuniunea cu Dumnezeu si cu
aproapele, sfintenia vietii si unitatea Bisericii.
Autoritatea este un dar si
o datorie, un dar care trebuie cultivat si impartasit cu altii si practicat
in comuniune, in mod colegial, potrivit modelului Sfintei Treimi, si o datorie
care trebuie indeplinita ca si coresponsabilitate cu altii si pentru altii.
2. Autoritatea creste sau scade
in functie de continutul si manifestarile ei: autoritatea este slujire si
lupta pentru adevar si dreptate, pentru vindecare si reconciliere, pentru
intarirea comuniunii si a unitatii si pentru aducerea bucuriei Sfantului Duh
in viata Bisericii si a societatii.
Autoritatea nu este un scop in
sine ci o cale si o modalitate de a aduce lauda iubirii lui Dumnezeu pentru
oameni, de a apara demnitatea umana si frumusetea sfinteniei exprimate in
comuniunea marii diversitati a persoanelor, popoarelor si generatiilor adunate
in Biserica lui Hristos.
Exercitarea autoritatii eclesiale
este deodata dificila si necesara, este o lupta impotriva tuturor
fragmentarilor, dezbinarilor si alienarilor produse in lume de catre fortele
pacatului si mortii.
Dar autoritatea eclesiala este
de asemenea experienta puterii harului lui Hristos, a iubirii lui Dumnezeu
si a comuniunii Sfantului Duh, mai ales atunci cind se constata ca puterea
si cunoasterea umana sunt limitate, nesigure si incapabile prin ele insele
sa vindece, sa mantuiasca si sa sfinteasca vieti de persoane si comunitati.
* Comunicare
facuta in cadrul Consultarii internationale cu tema: Autoritate si invatatura
autoritativa, organizata de Consiliul Ecumenic al Bisericilor (Comisia
Credinta si Constitutie), la Manastirea Durau, Neamt, 1-8 iulie 2002.
(1) Raymond Hammer, „Authority
of the Bible” in The Oxford Guide to Ideas and Issues of the Bible,
Ed. Bruce M. Metzger and Michael. Coogan, Oxford University Press, New York
2001.
