Momentul unirii Transilvaniei cu patria-mamă a fost un act de desăvârșire diplomatică a elitei transilvănene, fiind pregătit până în cele mai mici detalii într-o discreție totală față de marile puteri. Despre modul în care s-a desfășurat Unirea de la 1 decembrie 1918 și despre alte aspecte legate de identitatea națională a românilor ne-a vorbit academicianul Mircea Malița, într-o evocare a tatălui și unchiului domniei sale, ambii direct implicați în realizarea unirii.
Domnule academician, ați avut prilejul să aflați numeroase informații despre Unirea de la 1 decembrie 1918 de la surse direct implicate în organizarea și desfășurarea Adunării de la Alba Iulia. A fost acest act al unirii voința tuturor românilor?
Se spune că populația transilvăneană nu era pregătită pentru unire, pentru că nu o cunoștea și nu avea contact cu ea, însă nu este așa. Bunica mea, când pregătea pentru masă tăiețeii, auzeam cum cântă ceva. Eu nu am știut la început ce cântă. Erau niște versuri foarte frumoase, le învățasem pe de rost și le știu și acum: „Aste ziduri și palate unde zac mii de păcate, haideți să le dărâmăm” sau altele: „Arme, arme, arme, scumpă Românie, dă fiilor tăi”. Și multă vreme mi-am bătut capul de unde sunt aceste poezii. Ce e cu ele? Erau absolut poezii românești, valahe. Una era de la 1848, de la București, de la Revoluția de la â48, iar cea cu armele era de la Războiul de Independență de la 1877. Bunica era istoricește legată prin evenimente și putea să cânte românește.
Și probabil că erau numeroase persoane care cunoșteau astfel de cântece…
Bineînțeles. Aceasta este dovada că astfel de lucruri erau prezente la transilvăneni. Ea ilustra pentru mine ceea ce simt toți preoții sau preotesele din România (bunicul domnului academician era preot – n.r.). Legătura cu țara exista. Chiar dacă tactic înainte de actul propriu-zis al unirii nu s-a discutat despre unire, pentru că însemna să dai un argument formidabil dușmanilor care spuneau că e vorba de o uneltire a unei țări asupra unei alte țări. Se vorbea, în schimb, despre independența Transilvaniei și independența românilor din Transilvania, pentru că ei sunt majoritari. Povestirile despre unire au fost foarte numeroase.
De la noi din familie au participat două persoane. Unul era tatăl meu, care fusese numit ofițer al Gărzii Civile. Asta însemna că fără uniformă și grade erau membri ai gărzii civile pentru asigurarea pazei într-o regiune bântuită de extremiști maghiari.
Un fel de securitate colectivă. El, în condițiile acestea, a avut sarcina precisă de a organiza siguranța pe Crișuri, de a organiza alegerile și de a culege semnăturile celor care îi delegau pe oamenii care merg la Alba Iulia. Pentru că totul s-a desfășurat într-o discreție desăvârșită.
Pregătirea a fost un monument al politicii și diplomației transilvănene. S-a făcut în tăcere. S-au organizat negocieri cu ungurii, ca să le distragă atenția și să îi amăgească. Când au zis că nu se înțeleg, atunci deja lumea era plecată la Alba Iulia. Toate aceste lucruri extraordinare nu sunt cunoscute. Asta pentru că primii secretoși erau artizanii unirii. În exterior nu se știa ce se întâmplă. Nu s-a pomenit cuvântul „unire” decât la Alba Iulia. Până atunci nu a vorbit nimeni nimic. Ungurii auzeau toată ziua știri despre unire, dar de la București. Pentru că la București se vorbea de unire, însă transilvănenii nu au pomenit acest cuvânt deloc până în momentul în care s-a citit proclamația. Ce disciplină! S-a discutat despre independență, dar nu despre unire.
Ungurii nu știau că în ziua de 1 decembrie se vor aduna toți aleșii, după alegeri, ținute și acestea în secret, și vor hotărî unirea.
Cum a fost posibilă această discreție, pentru că erau implicați numeroși oameni de pe un teritoriu foarte întins?
Tocmai de aceea spun că este o artă. Este o minune ceea ce s-a întâmplat. Cum își drămuiau cuvintele și socotelile și pașii în această chestiune, să nu fie acuzați că fac jocul unei țări străine. Pentru că România era un stat străin atunci.
A fost totalmente voința românilor transilvăneni…
Transilvănenii visau la asta de o mie de ani. Așteptau acest moment. Se împlineau exact o mie de ani de când veniseră ungurii acolo. Și în tot acest timp, românii de aici nu au avut decât strategia supraviețuirii.
A fost o surpriză pentru cei din exterior, pentru străini! Dar în Ardeal cum stăteau lucrurile?
Da, așa a fost. A fost o surpriză pentru cei din exterior, însă în interior era o disciplină extraordinară. Se știa ce se vrea. Dovadă că pentru Adunare s-au făcut votări în sate, semnăturile au fost culese și duse la Alba Iulia. Era o operație juridică perfectă, de formare a unui Parlament care s-a întrunit la Alba Iulia și a decis soarta transilvănenilor. Dar ca trimiși ai noștri. Aleși ai noștri.
Tatăl meu a fost omul care a dus semnăturile de pe Valea Crișului, ceea ce nu era o sarcină simplă. Era să fie asasinat în gara Arad de aceste grupe, însă a scăpat. Altcineva a fost ucis într-un alt tren și i s-a făcut acolo o ceremonie formidabilă la Alba Iulia.
Delegat ales era un frate al bunicii, un preot de sat. Acesta, dorind să facă politică, a fost foarte atras de Partidul Național, întrucât acolo a jucat un rol din ce în ce mai mare. Acesta a fost delegat și a votat în unul din comitetele în care se cerea opinia participanților. Era delegat cu alegerile.
Astfel ați avut prilejul de a afla informații din două surse despre modul în care s-a desfășurat Unirea de la 1 decembrie.
Da, am putut auzi din două surse, însă, evident, mai aproape am fost de povestirile tatălui meu, care erau exterioare față de cele ale lui Iosif Tărău.
Actul unirii este un monument al diplomației! Pentru că trebuia organizat în așa fel încât să se poată face unirea. Să poată fi realizată sub ochii ocupanților, dar fără știrea lor.
În timp ce pregătirile mergeau ca pe roate, la fel ca și crearea unei forțe armate, toate se făceau în paralel cu o mare negociere cu ei de la egal la egal pentru soarta comună a maghiarilor și a transilvănenilor. Erau ținuți ocupați și antrenați în negocieri foarte serioase, iar cea care pe nesimțite făcea pregătirile era echipa de la Oradea, care era condusă de Lazăr (Aurel Lazăr – n.r.), avocat, care avea toată dibăcia unui jurist subțire și care a făcut toate pregătirile pentru Alba Iulia. Toată unirea a fost pregătită la Oradea.
Totul a fost într-o discreție totală. De aceea și trebuia o organizare foarte puternică pentru alegerile pe care le faci cu populația. Pe militari care păzesc, pe unguri care nu trebuia să se agite și să dea lovituri de prevenire dacă aflau, sau chiar în timpul alegerilor.
De ce nu a reacționat partea maghiară?
Nu a mai fost timp. Nu au avut cum să meargă la Alba Iulia să saboteze o manifestare cu mii sau zeci de mii de oameni. Tatăl meu a fost delegat de Lazăr pentru aceste acțiuni cvasi-militare și de aceea a avut ocazia să îl cunoască. Era un personaj foarte cunoscut de noi, stimat de noi. În casa lui s-au scris aproape toate marile declarații.
Cuvântul „unire” nu a apărut în nici un document. Nicăieri. În toate chestiunile pe care le făceau nu figura cuvântul „unire”. În pregătirile de la Alba Iulia, în nici un document nu apărea cuvântul „unire”. Nu a apărut acest cuvânt nici măcar când a fost deschisă Adunarea. A apărut abia în ultimul moment, când a fost citită hotărârea, în uralele întregii adunări, care aștepta acest cuvânt și susținea acest cuvânt, fără să facă din asta o lozincă controversată ce ar fi putut aduce daune.
Nu e de mirare, pentru cine cunoaște, prin câte au trecut acești transilvăneni în cei o mie de ani de când au fost nevoiți să rămână în viață și să își vorbească limba. De aceea, când ajungem să vorbim despre Biserica Ortodoxă, trebuie să înțelegem că a avut misiunea ei spirituală în ceea ce privește credința, dar și un rol social, de a strânge comunitățile românești ca într-un evantai sătesc. De a crea o solidaritate.
Dar mai există și un rol politic. Pentru că în biserică, la Liturghie, acești români își aud limba în care vorbesc și simt românește, își simt solidaritatea și sunt români și în veleitățile și scopurile lor. Rolul Bisericii a fost definit prin însăși poziția ei în spațiu și timp, în istorie. Sigur că preoții toți erau angajați în acest proces și pe nesimțite, cu discreție, făceau roluri politice în Transilvania.
Cum a fost primită vestea de străini? A fost surprindere?
A fost nu doar surprindere! A fost o catastrofă! O nebunie! Pentru că nu știau cum să reacționeze. Sigur, au fost represalii, au mai dat foc pe ici, pe colo, însă erau și ei intimidați de această solidaritate și disciplină imensă. De acum aveau de-a face cu un singur organism. Cu o singură entitate statală.
A existat și un curent care dorea independența Transilvaniei, nu unirea ei. Care ar fi fost soarta Transilvaniei dacă se alegea doar independența?
Erau două curente. Unul care dorea ca Transilvania să rămână independentă total față de oricine, inclusiv față de România. Visul celor care au dorit acest lucru a fost acela al unui fel de Elveție. Independență și neutralitate. Care avea resursele minerale și tot ceea ce aveau nevoie. Pentru că există resurse naturale și posibilități de agricultură bune. S-ar fi descurcat din punct de vedere economic. Însă acești oameni care își doreau asta au fost puțini. Și din ce în ce mai puțini. Pentru că se vedea că Aliații cuceresc războiul, iar României i s-a promis de la început realizarea unității pe care a cerut-o. Acest lucru era cerut oficial. Iar acum, toate acestea țineau de voința transilvănenilor.
La ora actuală, pe continentul din care facem și noi parte se discută despre o identitate europeană, nu una națională. Este tot un fel de unire și aceasta, la o scară mult mai mare?
Cred că este o greșeală care se face undeva în strategia susținută de la Bruxelles. Ei susțin integrarea absolută. Pe toate liniile. Omițând faptul că există ceva care nu se integrează niciodată, și anume cultura. Culturile nu se integrează. Ele sunt prin definiție acele grupări de convingeri, credințe, tradiții specifice și care dau identitatea omului. Asta e o greșeală. A doua greșeală este să îți imaginezi că statele acestea vor fi absorbite într-un tot de tipul Statelor Unite ale Europei. Ei vorbesc deja despre cetățeni ai Europei. Nu există în istoria gândirii politice umane niciodată cetățean fără stat. Doar când absorbi statul și devii tu statul lor unit, atunci poți vorbi de cetățeni europeni. În rest este o aberație. Ei se scaldă în aceste confuzii mentalo-politice foarte mult în cursa de a crea o forță unită, un mare stat european pe seama celor existente, care devin părți ale totalului, așa cum sunt regiunile oricărui stat mare. Nu ține așa ceva. Pentru că nu o să fim noi primii care vom obiecta, mai ales că gândirea ne este confuză. Dar vor fi spaniolii, sau germanii, care vor obiecta cu siguranță.
Cu toate acestea, există încercări de uniformizare culturală…
Întâlnim ideea că nu există culturi, ci numai clase sociale și nu există nici identitate națională, nici națiuni, nici state. Există viziuni din acestea trecătoare, însă nu există baza socială, politică, explicativă, conceptuală prezentă. Eu nu văd statul dispărând niciodată. Și nu este din cauza unor erori ale europenilor. Este pentru că majoritatea țărilor din lume astăzi sunt emergente, puternice și noi, și e noua generație, care nu scade în vigoarea urmăririi unui obiectiv propriu. Sunt țările emergente de peste tot. Toate se bazează pe statul lor. În aceste țări, dacă vorbești despre diminuarea rolului statului, se vor uita la tine dacă nu cumva te-ai îmbolnăvit. Păi, statul l-a scos din mizeria subdezvoltării și prin acțiunile lui energice i-a asigurat un grad care se numește „emergent”. Acum nu ești „subdezvoltat”, ci ești dezvoltat sau emergent.
În privința poziției României, a fost odată un om care a gândit pentru toți și care a fost un as mare al diplomației, respectiv Nicolae Titulescu. Este colosal de instructiv să citim ceea ce scrie. El a avut o altă decizie pentru România atunci când a izbucnit al Doilea Război Mondial. Dar nu l-a ascultat nimeni. A „vândut” însă această rețetă, în sensul că a avut ocazia să o explice turcilor, care au stat atunci și au luat notițe. Și tot planul făcut de Titulescu pentru salvarea din cel de-al Doilea Război Mondial a fost aplicat de turci. Începând cu neutralitatea. De atunci, spui Titulescu în Turcia și aceștia își scot pălăria. Și noile generații știu despre el.
Începe să se instaleze tot mai mult în rândul românilor o teamă de a ne afirma identitatea națională. Dacă mărturisești că simți și gândești românește, există riscul să fii etichetat extremist. Cum vedeți aceste lucruri?
Confuzia aceasta există. Există un naționalism, o sectă dominantă a naționalismului, dacă putem să îi spunem așa, care introduce în definiția de naționalitate noțiunea etnică. De etnie. Au fost două școli: una germană, care a fost de la început construită pe sânge și pământ, sânge însemnând comunitatea etnică. Adică, suntem o națiune pentru că avem aceasta în structura noastră biologică. Ceilalți, francezii, de exemplu, susțin că cetățean al unei țări și membru al națiunii ei nu e cel care are un sânge sau altul, ci este cel care locuiește într-un spațiu și vorbește una și aceeași limbă. Dacă ești în Franța și vorbești franțuzește, înseamnă că ești francez. Nu îți caută ADN-ul.
Și totuși, a devenit o problemă afirmarea identității naționale…
Este delicat terenul și este exploatat de către extremiști într-un fel. Însă toți oamenii echilibrați mental și cunoscători ai științelor politice pot fi capabili să înțeleagă că lucrurile sunt diferite și conceptul adevărat de național și apartenența la o națiune este altceva.
Faptul că îți promovezi valorile naționale îți aduce, ușor-ușor, eticheta de extremist.
Sigur că da. Vedeți dumneavoastră, secolul trecut a fost desemnat secolul extremelor. Și extremismele nu au încetat. Ele sapă în continuare pacea omenirii, bunăstarea ei și mintea oamenilor. De aceea, ori de unde apar, din sursă culturală, din sursă religioasă, din sursă morală și din înțelepciunea tradițională pe care o au toate popoarele, atât timp cât mai trăiesc oameni bătrâni cu experiență de viață bogată, de oriunde vin stimuli pentru măsuri împotriva extremismelor, împotriva febrelor, împotriva modelor exorbitante, toate au un rol foarte mare în societatea de astăzi. Să calmeze mințile oamenilor și să le scadă această temperatură, care e maladivă, la una de funcționare normală a minții lor.
Spun aceste lucruri pentru vremea în care trăim. Însă pentru a înțelege timpul prezent, un foarte mare interes trebuie să aibă trecutul și, în același timp, un mare imbold trebuie să îl constituie viziunea viitorului.
Ce credeți că lipsește societății de astăzi?
Îi lipsesc ambele preocupări.
O carieră în slujba țării
Academicianul Mircea Malița s-a născut la 20 februarie 1927, în Oradea. Este matematician, diplomat, eseist. Licențiat în matematică și filosofie, profesor la Facultatea de Matematică a Universității București. A fost ministru al învățământului între 1970 și 1972. A fost ambasador al României în Elveția și la ONU (1980-1982), apoi în SUA. Este membru al Academiei Române. De asemenea, a consacrat o bună parte din studiile sale relațiilor internaționale, publicând în diferite lucrări de diplomație. (Interviu publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 1 decembrie 2013, semnat de Silviu Dascălu)
