Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a V-a după Paști (a Samarinencii):
Ioan 4, 5-42
‘În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Și era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a așezat lângă fântână și era ca la al șaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care ești iudeu, ceri să bei apă, de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns și i-a zis: Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El și ți-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, și fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână și au băut din ea el însuși și fiii lui și turmele lui? Iisus a răspuns și i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viață veșnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici. Femeia a răspuns și a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu ești Prooroc. Părinții noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Și Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui. Voi vă închinați căruia nu știți; noi ne închinăm Căruia știm, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători Își dorește. Duh este Dumnezeu, și cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh și în adevăr. I-a zis femeia: Știm că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Și se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbești cu ea? Iar femeia și-a lăsat găleata și s-a dus în cetate și a zis oamenilor: Veniți să vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristos? Și au ieșit din cetate și veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învățătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o știți. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui. Nu ziceți voi că mai sunt patru luni și vine secerișul? Iată, zic vouă: Ridicați ochii voștri și priviți holdele, că sunt albe pentru seceriș. Iar cel ce seceră primește plată și adună roade spre viață veșnică, pentru ca împreună să se bucure și cel ce seamănă și cel ce seceră. Căci în aceasta se adeverește cuvântul: Că unul este semănătorul și altul secerătorul. Eu v-am trimis să secerați ceea ce voi n-ați muncit; alții au muncit și voi ați intrat în munca lor. Și mulți samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Și a rămas acolo două zile. Și mult mai mulți au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.’
Învățătura centrală a Sfintei Evanghelii din Duminica a V-a după Sfintele Paști, numită și Duminica Femeii Samarinence, este faptul că Mântuitorul Iisus Hristos dăruiește lumii harul mântuitor, numit ‘apa cea vie’. De asemenea, Evanghelia ne mai descoperă trei adevăruri deosebite cu o semnificație profundă pentru viața noastră. În primul rând, Mântuitorul Iisus Hristos schimbă mentalități ostile în atitudini pașnice. În al doilea rând, schimbă viața omului păcătos într-o viață duhovnicească nouă. Și în al treilea rând, cheamă la mântuire pe toți oamenii, indiferent de religie și de etnie. Îi cheamă să creadă în El și să dobândească viața veșnică.
Mântuitorul Iisus Hristos, iudeul care nu ocolește Samaria, ci intră în dialog cu samarinenii, pentru a le binevesti adevărata credință
Este cunoscut faptul că între iudei și samarineni erau multe bariere mentale de ordin religios și cultural, astfel încât între ei domnea o dușmănie veche. Se disprețuiau reciproc și se evitau reciproc. Samarinenii, ca și ținutul lor, erau socotiți de către iudei ca fiind spurcați. Nici un iudeu nu se apropia de vreun samarinean, nu-i vorbea, nu lua vreodată ceva din mâna lui. Ca să evite orice fel de întâlnire cu samarinenii, iudeii care mergeau în Galileea ocoleau Samaria. De ce? Pentru că în timpul invaziei asiro-babiloniene, samarinenii s-au amestecat cu invadatorii, stricându-și astfel rânduielile religioase, socotite sacre pentru fiii lui Israel. În loc să considere Ierusalimul și templul din Ierusalim ca fiind centrul închinării la adevăratul și unicul Dumnezeu, samarinenii și-au construit un templu propriu, pe muntele Garizim, unde se închinau lui Iahve, dar și unor idoli asiro-babilonieni. Pentru iudei, acest comportament era considerat erezie și decădere religioasă. În principal, samarinenii nu respectau cele mai importante din poruncile Vechiului Testament, și anume: ‘Să nu-ți faci chip cioplit…’ (Ieșire 20, 4; Deuteronom 5, 8), și ‘Să nu mergeți după alți dumnezei, după dumnezeii popoarelor care se vor afla împrejurul vostru’ (Deuteronom 6, 14). Din această cauză, samarinenii erau considerați de iudei ca fiind trădători și rătăciți adică, având o credință pervertită prin influențe păgâne.
Însă Mântuitorul Iisus Hristos este iudeul care nu ocolește Samaria. Mai mult, El vorbește cu o femeie din Samaria, rupând astfel, prin dialog, barierele mentale ale ostilității, create de diferențele religioase și culturale. El trece peste complexul superiorității iudeilor față de samarineni și peste complexul inferiorității samarinenilor față de iudei. Iar față de această femeie, deși de alt neam și de credință religioasă diferită, manifestă respect, întrucât și ea este o ființă umană creată după chipul lui Dumnezeu și chemată la mântuire. Astfel, se vede că Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos nu este destinată numai evreilor, ci tuturor popoarelor. Prin ruperea barierelor mentale și prin vindecarea celor ce suferă de complexul de superioritate, Mântuitorul Iisus Hristos prefigurează deja taina Bisericii Sale care se va constitui nu numai din iudei, ci și din alte etnii, adică din toate popoarele care vor crede în El.
Faptul că Mântuitorul Iisus Hristos vorbește cu o femeie samarineancă reprezintă demolarea unei alte bariere mentale, și anume complexul superiorității bărbatului față de femeie. În lumea antică păgână, femeia era considerată ca fiind doar un obiect util. Deși în societatea iudaică veche femeia se bucura de o anumită considerație, totuși exista o mare diferență de valoare între bărbat și femeie, încât nu se putea spune că femeia este egală cu bărbatul în fața lui Dumnezeu și a oamenilor. Însă, prin însăși convorbirea teologică a lui Iisus cu o femeie păcătoasă, de alt neam și de credință diferită, El cheamă la sfințenie și mântuire nu numai bărbații, ci și femeile.
Iisus Hristos este izvorul harului mântuitor numit și ‘apa cea vie’, care se dăruiește oamenilor în Biserică prin lucrarea Duhului Sfânt
Iisus spune femeii din Samaria, la fântâna lui Iacov, aproape de cetatea Sichem sau orașul Sihar: ‘Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie’ (Ioan 4, 10). Așadar, Iisus Hristos nu este doar tămăduitor sau vindecător de boli, ci El este Izvorul harului și al adevărului mântuitor sau dătător de viață (cf. Ioan 1, 17). Sfântul Apostol Pavel numește har lucrarea mântuitoare a lui Hristos. De aceea el salută pe creștinii din Corint cu această binecuvântare: ‘Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți’! (II Corinteni 13, 13), binecuvântare preluată de Biserică în Sfânta Liturghie.
Așadar, harul pe care ni-l descoperă și ni-l dăruiește Hristos Domnul conține în el dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh. Harul este însăși iubirea Preasfintei Treimi împărtășită oamenilor de către Mântuitorul Iisus Hristos Cel înviat din morți și înălțat la ceruri, prin Duhul Sfânt Care coboară în lume pentru a uni pe oameni duhovnicește cu Hristos Cel preaslăvit și pentru a dărui oamenilor credincioși viață veșnică.
‘Apa cea vie’ este harul care vindecă pe om de păcat și îi sfințește viața
În convorbirea Sa cu femeia samarineancă, Iisus pornește de la apa obișnuită pe care o bea omul zilnic pentru a-și întreține viața trecătoare a trupului. Însă repede Mântuitorul Iisus trece de la apa care are izvorul ei în pământ la o altă apă, și anume la apa care-și are izvorul în ceruri, la apa cea vie, care este harul lui Dumnezeu. El îi spune femeii samarinence: ‘Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie‘ (Ioan 4, 10).
Când femeia și-a dat seama că Iisus vorbește de altă apă decât apa obișnuită care astâmpără setea trupului pentru o vreme, I-a zis: ‘Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot’ (Ioan 4, 15). Dar Hristos Domnul trece îndată pe un alt plan al dialogului, și anume la starea tulbure a vieții personale intime sau afective a femeii samarinence. El îi spune acesteia: ‘Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici’, iar ea, surprinsă de aceste cuvinte, zice: ‘Nu am bărbat’, iar Mântuitorul îi spune: ‘Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbați ai avut, și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat’ (Ioan 4, 16-18). Deci, foarte discret, cu tact pastoral, fără să-i reproșeze că este imorală, fără să o umilească, Mântuitorul Iisus Hristos arată totuși acestei femei că El cunoaște viața sa ascunsă păcătoasă, nestatornică în iubire, și că numai ‘apa cea vie’ sau harul o vindecă de păcate și îi schimbă viața transformând dorința ei de fericire trecătoare, momentană și fragmentată, în dorință de iubire statornică și de fericire veșnică. În clipa aceea, femeia samarineancă și-a dat seama că în fața ei se află un profet sau prooroc, care are în el harul lui Dumnezeu și cunoaște viața omului, adică starea sufletului și faptele lui. Îndată femeia a lăsat găleata jos lângă fântână și a alergat în cetate, iar acolo în cetate a spus tuturor: Iată, am întâlnit un prooroc, pe Mesia, pe Care îl așteaptă iudeii și pe Care îl așteptăm și noi, samarinenii. Auzind aceste cuvinte, locuitorii cetății au devenit foarte atenți și curioși, întrucât femeia le-a spus și că El cunoaște toată viața ei. În realitate, Mântuitorul nu i-a spus femeii toate câte a făcut, ci i-a spus doar că a avut cinci bărbați, iar cel pe care îl are acum nu este soțul ei legitim. În scurt timp, o mulțime de oameni a ieșit din cetate și a venit la Iisus ca să-L vadă. Apoi ei L-au invitat pe Iisus să intre în cetatea lor. Evanghelia ne spune că Iisus Domnul a rămas în cetate timp de două zile. Unii Sfinți Părinți ai Bisericii interpretează cele două zile ca fiind zile în care Iisus a predicat, în formă concentrată, Vechiul și Noul Testament, sau a învățat pe samarineni cele două porunci ale iubirii, adică iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de semeni. Drept urmare, mulți samarineni au crezut în El. Astfel Iisus a făcut, dintr-o femeie păcătoasă, o mărturisitoare a adevărului că El este Mesia și o misionară a lucrării Sale mântuitoare. Totodată, femeia samarineancă prefigurează neamurile păgâne care vor crede în Hristos și vor intra în Biserica Lui.
Adevărata închinare adusă lui Dumnezeu în templul din Ierusalim se va muta în dreapta credință mărturisită și celebrată în bisericile din toată lumea
În Evanghelia de astăzi, Hristos-Domnul vorbește cu femeia samarineană și despre adevărata închinare adusă lui Dumnezeu, afirmând că adevărații închinători ai Tatălui sunt închinătorii ‘în duh și în adevăr’, adică în stare de rugăciune și de credință adevărată care aduc rod de viață sfântă și fapte bune. Duhul și adevărul înseamnă aici viață de comuniune a omului cu Dumnezeu, realizată prin rugăciune luminată de Duhul Sfânt și prin mărturisirea dreptei credințe în Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos.
Faptul că adevărații închinători ai Tatălui sunt închinătorii ‘în duh și în adevăr’ înseamnă și că ei sunt închinători ai Preasfintei Treimi, deoarece Duhul Sfânt îndeamnă și ajută deplin pe om să se roage lui Dumnezeu Tatăl și să mărturisească pe Fiul Său, Iisus Hristos, prin Care au venit în lume harul și adevărul (cf. Ioan 1, 17) deoarece El este ‘Calea, Adevărul și Viața’ (Ioan 14, 6).
Sfântul Grigorie Palama spunea că rugăciunea este lucrarea lui Dumnezeu în om, prin care se stabilește legătura de iubire între om și Dumnezeu.
Deci rugăciunea nu este doar o lucrare omenească îndreptată spre Dumnezeu, ci rugăciunea este și lucrarea lui Dumnezeu în om. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel, din care se inspiră Sfântul Grigorie Palama, ne spune că noi nu știm să ne rugăm cu adevărat, dar ‘Duhul Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite’ (Romani 8, 26) și ne învață să spunem Avva, adică Părinte! Așadar, fiecare om, când este predispus să se roage, are deja în el chemarea tainică a Duhului Sfânt, Căruia îi răspunde. Deci Duhul Sfânt ne cheamă permanent la rugăciune, iar când săvârșim rugăciunea ne aflăm împreună lucrători cu Duhul Sfânt. De aceea, trebuie să mulțumim lui Dumnezeu pentru darul rugăciunii, ca fiind darul prezenței Duhului Sfânt în noi, Care ne îndeamnă să ne rugăm. Așadar, rugăciunea adevărată este aceea prin care Duhul Sfânt ne îndreaptă spre Dumnezeu Tatăl și ne pune în starea de fii duhovnicești ai Tatălui ceresc, ca urmare a credinței noastre în Fiul Său, Iisus Hristos.
Mântuitorul Iisus Hristos precizează că adevărata credință va fi una spirituală și universală. În acest sens, El a prevestit vremea în care iudeii nu se vor mai închina în templul din Ierusalim, nici samarinenii în templul din muntele lor Garizim, ci se vor închina lui Dumnezeu pretutindeni. De fapt, nu contează atât de mult locul de închinare, cât contează starea în care oamenii mărturisesc și trăiesc credința cea adevărată în iubirea lui Dumnezeu Tatăl, în adevărul vieții veșnice descoperit de Fiul Său, Iisus Hristos, și în lucrarea sfințitoare a Duhului Sfânt. Cu alte cuvinte, templul din Ierusalim era o preînchipuire profetică a fiecărei biserici în care este preamărit Tatăl, împreună cu Fiul și cu Duhul Sfânt, încât fiecare biserică devine un ‘Ierusalim spiritual’, oriunde s-ar afla pe pământ, devine o poartă deschisă spre Ierusalimul ceresc (cf. Apocalipsa 21, 2). De aceea la slujba de sfințire a unei biserici ortodoxe se cântă: ‘Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit…’
Biserica, locul unde omul primește harul mântuitor, ‘apa cea vie’
În Biserică primim Sfântul Botez în apă și în Duhul Sfânt, harul înfierii și arvuna învierii, ne mărturisim păcatele și primim iertarea lor, învățăm că fericirea izvorăște din iubire față de Dumnezeu și de oameni, iar prin Sfintele Taine primim arvuna sau pregustarea vieții veșnice, mai ales prin Sfânta Euharistie.
Creația întreagă, universul sau cosmosul, se sfințește prin Biserică. De aceea, Sfântul Irineu de Lyon recomandă: ‘Să ne adăpostim în Biserică, să ne adăpostim la pieptul ei, să ne hrănim din Scripturile Domnului deoarece Biserica a fost sădită în lume ca un paradis’ (Adv. Haer., V, 20, 2). Duhul Sfânt – Sfințitorul transformă creația în Biserică, întregul univers participând, prin Biserică, la pelerinajul sau mutarea umanității ‘de la moarte la viață și de pe pământ la cer’ (Canonul Învierii). De aceea, chiar biserica în sensul de lăcaș de închinare exprimă vocația lumii de a deveni biserică, după cum învață Sfântul Maxim Mărturisitorul (â€662): ‘Biserica este imaginea desăvârșită a lumii sensibile. Ea are drept cer altarul, iar ca pământ naosul în toată frumusețea lui. În schimb, lumea este o biserică: ca altar ea are cerul, iar ca naos pământul în toată măreția lui’ 1
Intrând în biserică, credinciosul contemplă taina (misterul) întregului univers, sensul lui ultim: comuniunea lui cu Dumnezeu Creatorul, cu Preasfânta Treime.
În sfârșit, înțelegem și faptul că Evanghelia de astăzi cheamă credincioșii la pregătire pentru sărbătoarea Înălțării Domnului, deoarece, prin Înălțarea Sa la cer, Hristos Domnul ne cheamă să căutăm apa cea vie, adică viața cea veșnică în iubirea Preasfintei Treimi, iar prin Pogorârea Duhului Sfânt, serbată în Duminica a opta după Paști, El ne dăruiește apa cea vie, adică harul Duhului Sfânt, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire. Amin!
†Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Note:
1 (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, 3, PG 91, 669; citat de Olivier Clément, în Sources, Paris, DDB, 2007, p. 147.)
