Asceza este întotdeauna un mijloc pentru a ajunge la adevăratul nostru scop: dobândirea Duhului Sfânt. Atunci când asceza este transformată într-un scop în sine, viața noastră interioară se tulbură, iar dificultățile ridicate de patimi devin imposibil de rezolvat. Un exercițiu duhovnicesc nu poate fi întemeiat niciodată în sine. El este efectuat întotdeauna pentru a dobândi unirea cu Dumnezeu, altfel devine doar un sprijin al patimii mândriei. Teologul grec Christos Yannaras discută aceste aspecte în lucrarea sa intitulată ‘Libertatea moralei’.
Christos Yannaras s-a născut pe data de 10 aprilie 1935 în Atena. A efectuat studii de teologie și filosofie la universitățile din Atena, Paris și Bonn. În timpul petrecut la Paris a studiat în amănunt cărțile filosofului german Martin Heidegger. În urma acestui fapt va scrie una dintre cărțile sale faimoase, intitulată ‘Heidegger și Areopagitul’. Aceasta cuprinde o comparație între anumite elemente ale filosofiei heideggeriene și tratatele Sfântului Dionisie Areopagitul. Și-a susținut teza de doctorat la Sorbona, în cadrul Facultății de Litere. În prezent este profesor emerit de filosofie în cadrul Universității de Științe Politice și Sociale din Atena. În cursul timpului a publicat o serie de lucrări care i-au asigurat o recunoaștere europeană. Amintim aici: ‘Persoană și eros’, ‘Abecedar al credinței’ sau ‘Libertatea moralei’. Precizăm că teologul grec este recunoscut și datorită lucrărilor publicate în domeniile adiacente teologiei, cum ar fi cel al filosofiei.
Asceza este iubire de frumos
În lucrarea sa, intitulată ‘Libertatea moralei’, Christos Yannaras și-a propus să regândească anumite teme consacrate ale moralei creștine dintr-un alt punct de vedere decât cel scolastic. Din păcate, studiile de morală ortodoxă au fost influențate de-a lungul vremii de un spirit preponderent raționalist, care transformă viața duhovnicească într-un veritabil sistem închis. Am ales din această lucrare reușită doar capitolul consacrat ascezei, denumit sugestiv: ‘Asceză eclesială și virtute individuală’. În debutul acestui capitol, Christos Yannaras afirmă: ‘Înainte de orice, asceza creștină este un eveniment eclesial, nu individual. Ea este transformarea modului de existență individual al naturii în eveniment personal de comuniune și relație: intrarea dinamică în comunitatea de viață a trupului Bisericii. Asceza vizează transfigurarea dorințelor și a necesităților naturale impersonale în manifestări ale liberei voințe personale care lucrează ‘viața cea adevărată’ a iubirii’. Asceza ne ajută să devenim persoane deschise către comuniunea cu ceilalți. Dacă ea ne închide în noi înșine și ne face să îi privim pe cei din jur cu teamă și dezgust, atunci înseamnă că are un scop greșit. Asceza ne ajută să intrăm în atmosfera Bisericii, să fim cu adevărat celule ale trupului lui Hristos. De fapt, ceea ce vizează exercițiile ascetice este lepădarea de sine; acea lepădare a egoismului și individualității care ne separă de ceilalți creștini. De asemenea, prin aceste exerciții vizăm o folosire benefică a afectelor. Foamea, setea, instinctul sexual trebuie transfigurate, astfel încât să nu mai fie satisfăcute sub imboldul patimilor. De aceea, Christos Yannaras ajunge să numească asceza drept ‘filocalie’, pentru că ea ne îndeamnă să căutăm frumusețea virtuților, care încununează persoana umană și o redau comunității Bisericii. ‘Cu un asemenea conținut, asceza nu este nici privare, nici sărăcire de viață, nici dușmănie față de trup și nici dispreț față de materie, ca în cazul maniheenilor și puritanilor dintotdeauna. În tradiția Bisericii, asceza este ‘filocalie’, iubire pentru frumusețea ‘desăvârșirii nicicând atinse’, care e țelul persoanei omenești, restaurarea chipului tot mai palid, abia ghicit, al lui Dumnezeu în om, restabilirea individului uman în frumusețea-i dintru început’. Păstrând postul sau făcând rugăciuni, nu trebuie să ajungem să ne considerăm propriul trup drept dușman sau să credem că materia lumii este un lucru rău. Prin aceste nevoințe trebuie să observăm din ce în ce mai mult frumusețea lumii și a vieții, bucuria și pacea pe care Dumnezeu a sădit-o în inimile noastre și pe care păcatul o acoperă asemenea unui nor gros.
Manierism și asceză
Pentru anumiți creștini, asceza se reduce la un simplu comportament liturgic sau social. Ei consideră că nevoințele au drept scop stabilirea unui manierism din care să poată reieși concret statutul lor de creștini. Yannaras critică pe bună dreptate această transformare a ascezei într-un cod al bunelor maniere. ‘Din ce în ce mai mult, viața creștină pare să se limiteze la un ‘fel de a se comporta’, la un cod al bunelor maniere. Tot mai mult, creștinismul se înstrăinează de sine, luând un caracter social adaptat măsurilor conformismului, conservării sterile, meschinăriei sufletești și lipsei de curaj, ale moralismului insignifiant care încearcă să înfrumusețeze lașitatea și securitatea individuală, acoperindu-le cu podoaba mortală a conveniențelor sociale. Oamenii însetați cu adevărat de viață, cei care zi de zi se află în echilibru instabil pe coarda întinsă deasupra hăului tuturor morților posibile, cei ce se luptă cu disperare doar-doar vor discerne vreo lumină în taina de nepătruns a existenței omenești, adică aceia cărora li se adresează în mod fundamental și prin excelență Evanghelia mântuirii, toți aceștia, inevitabil, sunt în afara ordinii rațional organizate, convenționale, sociale, a creștinătății stabile’. În mod cert, o asceză corectă ne va introduce în comuniunea plină de viață a Bisericii, dar, în același timp, ne va atrage și ura celor care nu o pot înțelege. Deseori se întâmplă ca persoanele cel mai puțin înțelegătoare în acest sens să fie propriile rude sau prieteni. Mântuitorul ne-a avertizat în această privință atunci când a spus: ‘Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Și dușmanii omului (vor fi) casnicii lui’ (Mt. 10:34-36). Asceza reprezintă uneori un motiv de sminteală pentru cei care resping învățătura Bisericii. Nu trebuie să ne temem că vom pierde prin postul sau prin rugăciunea noastră respectul celor din jur. Chiar dacă lucrul acesta se întâmplă, este ceva normal. Nu este însă normal să ținem post sau să ne rugăm pentru ca toți oamenii să știe cât de sfinți suntem.
Considerăm că Christos Yannaras a observat în mod corect greșelile flagrante pe care le putem face cu privire la propria viață ascetică. Nu ne mai rămâne decât să oferim în final un citat rezumativ sperând că fiecare creștin va ajunge la măsura unei asceze corecte. ‘Evenimentul ascezei – eveniment personal și iubitor – dă evlaviei creștine caracterul de experiență imediată, sensibilă, pe care o are nestricăciunea vieții, și o distinge radical, fundamental de caracterul convențional al ‘isprăvii’ virtuții individuale. Într-un mod sensibil și empiric, credinciosul refuză în viața-i de zi cu zi autonomia și independența supraviețuirii naturale. O refuză fiindcă ea își este sieși scop, pentru a primi de la iubirea lui Dumnezeu harisma vieții, a acelei vieți care e comuniune personală și iubitoare cu El. Astfel, asceza trupului definește tangibil și concret caracterul euharistic al moralei eclesiale, prelungirea Euharistiei – Comuniunea divină – în viața cea de toate zilele.’ (Articol publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 27 martie 2011)
