Diferențele dintre Taina Maslului, așa cum a fost ea celebrată și înțeleasă în Răsărit, și ceea ce s-a numit ‘extrema unctio’ în Apus au fost întotdeauna indiscutabile. Nu întotdeauna însă am reușit să înțelegem corect cauzele pentru care Maslul și ‘extrema unctio’ aveau atât de puține lucruri în comun, deși mai bine de opt veacuri fuseseră una și aceeași Taină.
Ne-am propus să identificăm cauzele apariției acestei diferențieri majore dintre Răsărit și Apus.
Vindecarea trupească sau iertarea păcatelor?
Cele mai bune explicații cu privire la apariția ritului ‘extrema unctio’ aparțin teologului romano-catolic francez Jean-Phillipe Revel. Acesta detaliază pe larg cauzele pentru care Taina Maslului a ajuns să reprezinte un simplu rit pentru trecerea pașnică la cele veșnice în loc de un medicament menit să vindece omul integral, atât fizic, cât și spiritual, în lucrarea sa intitulată ‘Traité des sacrements, vol. VI: Lâonction de malades. Rédemption de la chair et par la chair’ (publicată la Éditions du Cerf, 2009). Jean-Phillipe Revel consideră că această transformare a Maslului în ‘extrema unctio’ a avut parte de mai multe etape succesive, care trebuie înțelese corect înainte de a se trece la o critică pertinentă asupra ritului în sine. O primă etapă importantă a constat în transmutarea accentului pus la început pe vindecarea fizică prin Taina Maslului asupra iertării păcatelor. Teologii din perioada scolastică, precum Yves de Chartres, Albert cel Mare, Bonaventura, Thoma dâAquino, au început să evidențieze tot mai mult iertarea păcatelor ca scop principal al Tainei Maslului. În materialul anterior am discutat despre faptul că au existat teologi apuseni precum Beda Venerabilul, Cassiodor sau papa Inocențiu I care nu au vorbit deloc despre o eventuală iertare a păca-telor acordată prin Taina Maslului, ci au insistat exclusiv asupra vindecării trupești. Ei fragmentau pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov în două părți: prima se referea la Taina Maslului, în timp ce cea de-a doua făcea trimitere la Taina Pocăinței. Teologii scolastici au considerat că fragmentul în cauză (cap. 5, vv. 14-16) se referă integral la Taina Maslului. Cu toate acestea, ei nu au făcut nimic altceva decât să urmeze unui ‘curent’ teologic care punea mai mult accent pe importanța sufletului decât pe cea a trupului. Cunoaștem că, în primele veacuri, așa cum ne amintește și celebrul cercetător francez Antoine Chavasse, rugăciunile de binecuvântare a untdelemnului pentru administrarea Tainei Maslului făceau referire exclusivă doar la vindecarea trupească. În primele cinci veacuri, tradiția liturgică a Bisericii nu consemna nici o iertare a păcatelor primită prin Taina Maslului. Din contră, se vorbea numai despre vindecarea trupească, despre ridicarea bolnavului de pe patul durerii, despre restaurarea sănătății sale. Nu numai tradiția liturgică, dar nici măcar scrierile sau biografiile sfinților nu amintesc, cel puțin în perioada respectivă, de altceva în afara vindecării trupești. În Apus, ca și în Răsărit, până la un moment dat, au existat însă tot felul de curente care promovau importanța sufletului în detrimentul trupului. Viziunea holistică asupra persoanei umane lipsea cu desăvârșire. Trupul uman era considerat drept un lăcaș al plăcerilor, un simplu instrument al sufletului.
Decăderea trupului și ridicarea sufletului
Teologii scolastici au fost în principal mari adepți ai logicii și rațiunii clare. Utilitatea acestor două elemente nu trebuie subestimată și nici privită ca fiind contrară credinței. Tindem prea des să punem în contrast cu rațiunea lucidă și rece un sentimentalism orb, uitând că și cel din urmă are defectele sale bine cunoscute. Scolasticii erau preocupați de explicarea clară și coerentă a tuturor aspectelor credinței. Excesul de raționalitate însă i-a constrâns să ofere explicații, împărțiri și analize chiar și acolo unde acestea nu își aveau neapărat un sens. Spre exemplu, scolasticii s-au preocupat enorm de om și alcătuirea sa, dar l-au împărțit prea des în suflet și trup ca două elemente care pot fi analizate separat. Așadar, au ajuns la concluzia că sufletul este foarte important, în timp ce trupul este net inferior. Vindecarea trupească a ajuns să fie considerată drept un element aproape neimportant în comparație cu iertarea păcatelor. Astfel, Maslul a început să capete funcția de obținere a iertării păcatelor. Funcția sa de vindecare a trupului a început să fie neglijată, ba chiar exclusă definitiv. Bonaventura, spre exemplu, era ferm convins că vindecarea trupească este un efect indirect, ba chiar lipsit de importanță (Jean-Phillipe Revel, ‘Traité des sacrements, vol. VI: Lâonction de malades. Rédemption de la chair et par la chair’, p. 92). Părerile bolnavilor în această privință erau însă total diferite. Cine nu ar dori să se vindece de o boală sâcâitoare? Pentru Bonaventura însă, doar sufletul conta, în timp ce trupul era oricum destinat morții. Așadar, de vreme ce doar sufletul conta, era normal ca și scopul principal al Tainei Maslului să sufere o transformare radicală. Astfel, s-a ajuns la concluzia că iertarea păcatelor este primul efect și cel mai important al Tainei.
Ultima Împărtășanie și ‘ultima pecete’
Un aspect foarte rar cu privire la dezvoltarea slujbei liturgice de ‘extrema unctio’ constă în legătura Tainei Maslului cu Taina Euharistiei și cu cea a Pocăinței. Maslul era adresat la început doar creștinilor bolnavi și era însoțit adesea de primirea Tainei Euharistiei. Amintesc aici de epistola sugestivă a papei Inocențiu I, analizată acum câteva săptămâni în cadrul acestei secțiuni, și în care se spunea clar că oricărui creștin aflat sub canon îi era interzis să participe la Taina Maslului. Așadar, primirea Maslului în Apus era condiționată de inexistența vreunui păcat major (adulter, crimă, apostazie). O astfel de regulă nu apare și în Răsărit, de exemplu. Bineînțeles, ea exista, dar doar în cazul apostaziei. Încetul cu încetul, teologii scolastici au ajuns la concluzia că Maslul este o cale de primire a iertării păcatelor și, pentru a o deosebi de Taina Pocăinței, au transformat-o într-o Taină care se putea acorda foarte rar și doar pe patul de moarte. Creștinul aflat pe patul de moarte se spovedea, primea Împărtășania și în cele din urmă primea și ‘ultima pecete’ înainte de trecerea la cele veșnice (Jean-Phillipe Revel, ‘Traité des sacrements, vol. VI: Lâonction de malades’, pp. 77-78). Actul liturgic părea, fără îndoială, foarte frumos structurat, dar conținea două elemente confuze. În primul rând, de ce mai era nevoie de o pecete a iertării păcatelor când Taina Pocăinței rezolvase deja această problemă? În al doilea rând, de ce trebuia Maslul săvârșit după primirea Euharistiei? Atunci când ne împărtășim auzim întotdeauna motivul primirii Trupului și Sângelui Domnului: ‘Spre iertarea păcatelor și spre viața de veci’. Era pecetea pusă de ‘extrema unctio’ atât de necesară pentru iertarea păcatelor încât să depășească în efect Tainele Pocăinței și Euharistiei? Vom analiza în materialul următor detaliile cu privire la argumentele exprimate de Thoma dâAquino în favoarea slujbei de ‘extrema unctio’, iar apoi ne vom concentra asupra dezvoltării liturgice a Tainei în Răsăritul creștin. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 17 mai 2012)
