Moștenirea ontologică imprimată de Învierea lui Hristos trasează absolut toate coordonatele vieții creștine. Accesul la viața dumnezeiască nu este rezervat unei elite, ci este deschis tuturor acelora care prin deschidere și efort curățitor își asumă trăirea tainelor mântuitoare. Harul lui Dumnezeu, energiile sale necreate, vitalizează creația, oferind suport pentru urcușul întru slava firii celei nezidite.
Fără nicio concesie, trebuie să recunoaștem că, deși conceptul de transfigurare este prezent în multe alte tradiții creștine (și nu numai), el nu este elaborat în aceste variante într-o manieră profund ontologică. Pentru Toma dâAquino spre exemplu, este de nedepășit bariera între ideea răsăriteană de energie necreată (lucrare necreată a lui Dumnezeu, care pătrunde și dă viață creației) și ideea apuseană de ajutor divin creat (acordat făpturii în baza incapacității de relație și comunicare cu Creatorul).
Strălucirea dumnezeiască
În inima experienței și teologiei ortodoxe sălășluiește certitudinea împărtășirii reale de harul lui Dumnezeu, har care este amprenta Sa personală și ființială. „Cei născuți și crescuți prin har, care au ajuns la măsura plinătății lui Hristos, aceia vor dobândi în chip fericit și strălucirea dumnezeiască, și așa precum este scris, „vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor” (Sfântul Grigorie Palama, Omilia 16). Abordând aceeași problemă, Toma dâAquino afirmă că „indiferent care ar fi proprietatea ipostatică care a fost pusă în valoare în momentul Schimbării la Față de pe Tabor, această proprietate rămâne absolut personală, fără posibilitatea comunicării” (Summa Theologica, III). Deși la nivel conceptual afirmația lui Toma poate fi fundamentată cu unele argumente raționale, rămâne nerezolvată întrebarea: cum explicăm atunci realitatea îndumnezeirii omului prin har. Indiferent de argumente, realitatea nu poate fi contestată. Sfântul Maxim Mărturisitorul preciza: „Îndumnezeirea reprezintă urcușul și primirea a tot ceea ce este Dumnezeu, în afară de ființa Sa” (Ambigua). Linia de demarcație între proprietățile necomunicabile și lucrările de care se pot împărtăși făpturile este foarte clară în teologia ortodoxă: „Însă și Adam a avut parte de această strălucire și lumină dumnezeiască înainte de călcarea poruncii, căci gol fiind era îmbrăcat în veștmânt de slavă și nu se rușina de goliciunea lui, ci era el cu mult mai frumos împodobit decât aceia care poartă acum diademe de aur și pietre prețioase. Iar Cuvântul lui Dumnezeu, milostivindu-Se de firea noastră dezgolită și lipsită de acea dumnezeiască strălucire dintâi, din pricina călcării poruncii, a luat-o asupra Sa și a arătat-o El încă mai minunat înveștmântată pe Muntele Taborului, ucenicilor pe care îi alesese, vădindu-le tuturora ce eram odinioară și ce vom fi prin El în veacul viitor, noi, cei ce credem și cei ce vom dobândi desăvârșirea deplină întru El.”
Iluminarea infernului
Pe de altă parte, tentația exegetică contemporană, de origine protestantă, ignoră uneori nejustificat importanța evenimentelor împărtășirii de lumina dumnezeiască, atât a celor prezentate în Scriptură, cât, mai ales, a celor istorisite de tradiție. Fără a avea intenția de a forța o anumită apropiere între teologia Sfântului Grigorie Palama și cea a lui Toma dâAquino, trebuie să recunoaștem că, în ciuda diferențelor clare, schițate în ideile prezentate mai sus, există totuși măcar un interes viu pentru aceste realități în teologia tomistă. Toma dâAquino insistă destul de mult în tratatele sale asupra fenomenului iluminării (repet, în cadrele conceptului de imposibilitate a comunicării): „Lucrarea lui Hristos a produs iluminarea infernului”, „meritele sufletești devin, printr-un proces misterios, lumină corporală”, „fiecare sfânt primește efecte proporționale cu viața sa și beneficiază prin ele de evenimentul de pe Tabor”. Repet din nou: distincția radicală între cele două teologii rămâne nesoluționată. Însă acest interes al teologiei tomiste, chiar nedirecționat ontologic, este net superior ignorărilor de tot felul prezente în unele aspecte ale abordărilor exegetice, istorice sau dogmatice actuale.
Drumul creștin, până la capăt
Teologia trebuie să rămână redare a experienței și nu se poate transforma în instrument care să se îndepărteze de izvorul vieții. Teologul trebuie să se apropie prin experiența tradiției și prin propria experiență de tainele uneori greu de înțeles ale acestei experiențe. Nu se poate face teologie de dragul slavei deșarte, ci este obligatoriu ca teologul „să fie iubitor de frumusețea slavei celei fără de schimbare, să-și curețe ochiul cugetului de întinăciunile celor pământești, să disprețuiască pe cele rușinoase și împodobite, care nu sunt cuvioase; căci chiar dacă ar părea plăcute, ele aduc chinul cel veșnic, și chiar dacă ar aduce frumusețe trupului, încing sufletul cu tunica păcatului”. Atât derivele teologice, cât și inconsistentele formulări binemărturisitoare, dar lipsite de viață își au cauza în ruptura de fluxul trăirii care își asumă drumul creștin până la capăt. Explicațiile și provocările sociobiologice sau psihologice, care se doresc lipsite de orice consistență teologică, și care afirmă fără încetare necesitatea verificabilității și chiar a respingerii conceptelor creștine, și mai nou a celor ortodoxe, își au și ele cauza în aceeași atitudine: teologia seacă și percepția la fel de seacă a teologiei. Împărtășirea de harul dumnezeiesc nu poate fi măsurată, cuantificată și exprimată în parametri matematici. Mai mult, împărtășirea de harul dumnezeiesc nu reprezintă nici o performare sau o asumare a unor concepte sub formă de procese mentale împrumutate din „directivele” Scripturii. Sfântul Grigorie Palama este clar în această privință: „Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele Lui. Cel care pune cuvintele în faptă și trăiește după Hristos, petrecând asemena Lui, acela se va face moștenitor al lui Dumnezeu.” Miza este așadar foarte mare și depășește cu mult grija exagerată a celor profund îngrijorați de amenințarea pe care o reprezintă religia/teologia pentru viața liberă de determinări conceptuale a omului modern. Pentru a prelua o formulă filozofică bine cunoscută: în ortodoxie nu poți decât să fii sau să nu fii. Oricine poate deveni cu adevărat teolog în momentul în care își asumă imersiunea în adevărata realitate constituită de prezența harului lui Dumnezeu. Dacă nu își asumă această imersiune riscă să rămână simplu spectator la un act de viață pe care nu-l poate înțelege pentru că nu îl cunoaște. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 17 aprilie 2010, semnat de pr. Roger Coresciuc)
