Este indiscutabil faptul că adoptarea Decretului 410/1959 a reprezentat pentru monahismul ortodox românesc un moment de cotitură extrem de nefavorabil în perpetuarea și dezvoltarea spiritualității românești din secolul trecut. Încă înainte de adoptarea acestui act normativ, autoritățile statului, reprezentate de partidul comunist, cu brațul înarmat, Securitatea, dar și interfața în relația cu confesiunile recunoscute, Departamentul Cultelor, au cunoscut poziția patriarhului Justinian de neacceptare a acestui demers pornit împotriva monahismului.
Imediat după adoptarea decretului, organele de represiune și-au dirijat sursele în jurul patriarhului Justinian, pentru a cunoaște în amănunt orice acțiune, orice atitudine, orice idee exprimată de întâistătătorul ortodox român. Documentele Securității la care am avut acces până în momentul de față nu reflectă decât parțial această acțiune a Securității, dar aduce în atenție o serie de date extrem de interesante care ne pot ajuta să conturăm tabloul problemei asupra căreia ne-am oprit.
Se pune, evident, întrebarea cum înțelegeau autoritățile statului să aplice acest decret? De acest lucru trebuia să se ocupe în mod special Securitatea, instituția care trebuia să supravegheze aplicarea politicii de partid și de stat.
Într-o circulară a Direcției I din Ministerul Afacerilor Interne, din ianuarie 1960, se spunea: „Conform acestui decret, vor fi scoși din monahism toți călugării, aparținând tuturor cultelor, care nu au vârsta de 55 de ani și călugărițele 50 de ani, care primesc pensii sau salarii de stat și care au obligații ce derivă din Codul familiei.
În momentul de față se pregătesc măsuri pentru ca în scurt timp să se treacă la aplicarea acestui decret. Instrucțiunile de aplicare a decretului vi le vom comunica la timpul potrivit.
Până atunci însă este necesar ca în legătură cu aceasta dv. să luați următoarele măsuri:
Cunoașterea elementelor care conform decretului urmează a fi scoase din monahism, pentru a se putea sprijini cu competență aplicarea decretului.
Întrucât de la aplicarea decretului nu se va face nici o excepție, inclusiv relativ la agentura organelor noastre, este necesar să se folosească actuala stare de nesiguranță a călugărilor pentru crearea de agenți corespunzători dintre elementele care nu vor fi scoase din monahism”. Din textul acestui document reiese faptul că Securitatea înțelegea ca aplicarea acestui act normativ să fie făcută cu foarte multă atenție și până în cele mai mici detalii. Iar de acest lucru era îndrituit să se ocupe Departamentul Cultelor, interfața regimului în relațiile cu confesiunile recunoscute. Pentru această acțiune, în teritoriu, Departamentul trebuia ajutat de organele locale. Astfel, se prevedea constituirea câte unei comisii conduse de către un vicepreședinte al Sfatului Popular Regional și compusă din: împuternicitul regional în domeniul Culte, eparhiotul ortodox și un delegat al Comitetului de stat pentru sistematizare și urbanistică.
Comisia trebuia să aibă următoarele atribuțiuni: „În funcție de numărul călugărilor rămași din monahism după aplicarea Decretului 410, să aprecieze mănăstirile în care aceștia vor fi concentrați, ținând seama de capacitatea de cazare a mănăstirilor alese, cât și de baza lor materială, și cele care prin desființare vor intra în patrimoniul statului.
Să se aprecieze care din mănăstirile declarate monumente istorice și de arhitectură urmează să fie administrate direct de către Comitetul de stat pentru urbanistică și sistematizare. La aceste mănăstiri să se excludă deservirea lor de către personal constituit din călugări, angajându-se elemente corespunzătoare din rândul laicilor.
Să se aprecieze utilitatea și modul cum vor fi folosite restul mănăstirilor ce vor fi eliberate prin scoaterea călugărilor, aceasta și în funcție de starea clădirilor și de interesele locale.
Comisiile vor definitiva situația pensionarilor și a celor care s-au declarat bolnavi.
Se vor îngriji de plasarea în câmpul muncii a călugărilor scoși din mănăstiri și care doresc acest lucru. Avem în vedere greutățile întâmpinate în acest sens cu ocazia scoaterii anterioare de călugări din mănăstiri, când organele locale nu s-au ocupat de această problemă.
Comisiile regionale să fie subordonate direct Departamentului Cultelor. Ele nu vor lua nici o hotărâre fără aprobarea Departamentului Cultelor în ceea ce privește mănăstirile în care vor fi concentrați călugării rămași în monahism și destinația clădirilor și bazei materiale a celorlalte mănăstiri”.
Manifestările patriarhului față de aplicarea decretului
Pentru cunoașterea exactă a situației din teren, Departamentul Cultelor a inițiat un recensământ al viețuitorilor din așezămintele monahale, prin întocmirea unor fișe personale și statistici exacte. „Cu această ocazie, se spune într-o notă a Securității, o serie de elemente existente în mănăstiri sunt frământate și manifestă neliniște cu privire la măsurile viitoare, ce decurg din aplicarea decretului. Mulți dintre aceștia au luat hotărârea să nu părăsească viața călugărească.
Din materialele informative pe care le posedăm, reiese că aceste frământări și atitudini s-ar datora următoarelor cauze:
Activitatea instigatoare a unor elemente dușmănoase;
Influența negativă exercitată de călugării în vârstă asupra celor tineri pentru a-i determina să nu părăsească mănăstirea. În prezent călugării tineri prin munca lor întrețin pe cei în vârstă.
Atitudinea patriarhului care, în mod direct sau indirect, le promite sprijin în vederea rămânerii pe mai departe în viața călugărească”.
Era evident că patriarhul Justinian înțelegea să interpreteze altfel textul Decretului 410, pe care îl considera „fără o bază legală canonică”. Iar interpretarea dată de patriarh era considerată de Securitate ca fiind „falsă”. De altfel, Securitatea aflase că patriarhul dăduse dispoziții ca monahii care au absolvit fostele școli monahale, școli de cântăreți, seminarii monahale de gradul I (două clase), seminarii monahale complete și Institutele teologice să fie considerate cu dreptul de a rămâne în monahism. Or, cei din Securitate susțineau că în „regulile bisericești se consideră școli de pregătire ale clerului numai seminariile și institutele teologice”.
Astfel, Securitatea era alarmată deoarece, prin interpretarea dată de patriarh textului de lege, „însemna rămânerea în mănăstiri a unui foarte mare număr de călugări și îndeosebi călugărițe, mulți sub vârsta de 30 ani. În ultimii ani au funcționat școli monahale (de două clase) în majoritatea mănăstirilor și au fost absolvite de cea mai mare parte a călugărilor.
La contactul personal cu diverși călugări, ca și prin intermediul unor ierarhi ai Bisericii, patriarhul a comunicat încă din noiembrie 1959 că Decretul 410 nu obligă pe călugării scoși din monahism să părăsească și casele construite de călugării respectivi în incinta mănăstirilor.
Aceasta este mult discutată în prezent în rândul călugărilor, care speră ca astfel să rămână în cadrul mănăstirilor, chiar și aceia care conform decretului trebuie să părăsească viața monahală.
Pentru menținerea tuturor mănăstirilor existente, patriarhul studiază în prezent posibilitatea ca, odată cu aplicarea Decretului 410, să contopească unele mănăstiri, concentrând în câteva un număr mai mare de călugări, iar celelalte să fie propuse a se aproba să rămână afiliate primelor”.
Modul de interpretare a legii comuniste avea să fie exprimat de patriarh, la 26 februarie 1960, într-o sinaxă a stareților și starețelor din Arhiepiscopia Bucureștilor: „Vă duceți la mănăstiri și lămuriți personalul cu ceea ce am făcut noi aici. Nu trebuie să se agite o serie de oameni care ar trebui să părăsească mănăstirea, cei care n-au vârsta și n-au nici școli. Nu este încă ceva definitiv. Se poate întâmpla ca să plece și dintre cei pe care noi i-am trecut ca să rămână. Din partea noastră, este liber fiecare să hotărască cum va crede de cuviință. Liber a venit la mănăstire, este liber să plece sau să rămână. Trebuie să știți că nu este nimeni forțat să plece din mănăstire. Legea are un caracter uman și ea va fi adusă la îndeplinire cu omenie. Dacă vine cineva în mănăstire și forțează sau vă amenință, vă rog să-mi aduceți la cunoștință de îndată. Vor fi și agenți provocatori care să vă tragă de limbă sau să vă spună alte lucruri. Trebuie să știți să-i descoperiți și să-i dați pe mâna autorităților. Această cernere a monahismului nu trebuie s-o luați ca o prigoană contra Bisericii și a mănăstirilor. Să nu credeți lucrul acesta. Măsurile ce s-au luat sunt de ordin social. Se crede că în monahism sunt ținuți oameni cu forța.
Decretul se va aduce la îndeplinire în timp, în mod pașnic și treptat. Acum este post și trebuie să stea fiecare liniștit unde se află. Va veni Paștile, iar după Paști se va vedea ce va fi. Până atunci, sfătuiți pe toți ca să-și păzească rânduiala lor, în cumințenie și liniște”.
Pe aceeași poziție se situa patriarhul și în 26-27 aprilie 1960, cu ocazia unei alte sinaxe din Arhiepiscopia Bucureștilor, semn că presiunile regimului pentru diminuarea numărului viețuitorilor erau foarte mari. Potrivit informațiilor strânse de Securitate, Justinian înmâna instrucțiuni stareților și starețelor mănăstirilor din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureștilor, ce prevedeau categoriile de monahi care trebuiau să rămână în monahism.
El considera că monahii „care au la bază seminariile și institutele teologice să fie considerați cu școli de pregătire a clerului, alături de absolvenții seminariilor monahale de grad elementar, indiferent de vârstă”.
„Chiar dacă vin unii și încearcă să vă tulbure, nu le dați nici un fel de ascultare!”
De asemenea, trebuiau să rămână în mănăstiri călugărițele și călugării tineri care au rude în cadrul acestora, bătrâni, cu infirmități grave sau inapți de muncă, pentru a-i îngriji pe aceștia. În al treilea rând, patriarhul considera că, desființându-se unele mănăstiri care fuseseră vizitate de diferite persoane din străinătate, „s-ar crea în exterior o situație nefavorabilă regimului din țara noastră”, deși, în viziunea Securității, se arăta că multe dintre acestea nu sunt monumente istorice sau de artă. Nu în ultimul rând, Justinian considera că acele viețuitoare, „care urmează să părăsească mănăstirile și sunt proprietare a unor case situate în incinta acestora, să rămână mai departe în locuințele lor”.
Securitatea nu putea accepta astfel de motivații ale patriarhului, considerând că interpretările date textului de lege reprezintă „derogări” prin care dă posibilitatea multor călugări și călugărițe, mai ales elemente tinere, să rămână în mănăstiri. Iar în ceea ce privește îngrijirea viețuitorilor bătrâni, Securitatea considera că aceasta se poate face în noile concentrări de mănăstiri prevăzute în planul de aplicare a decretului.
Câteva luni mai târziu, patriarhul susținea că trebuie „să părăsească mănăstirile cei care au făcut cereri de plecare, au primit ajutoare, dar totuși sunt încă în mănăstiri. După aceasta trebuie să plece toți aceia care n-au vârsta legală și n-au studii corespunzătoare”. De altfel, ori de câte ori avea ocazia să-și încurajeze monahiile și monahii pentru rămânerea în mănăstire, patriarhul Justinian o făcea, așa cum procedase față de maica Heruvima Pica, de la Mănăstirea Țigănești, absolventă a seminarului de la Hurezi: „Să stați liniștite acolo. Am eu grijă de voi. Chiar dacă vin unii și încearcă să vă tulbure, nu le dați nici un fel de ascultare!”.
O notă din 19 august 1960 aducea informații noi legate de atitudinea patriarhului: „Din informațiile pe care le deținem, reiese că patriarhul Justinian Marina, între 15 iulie și 1 august 1960, aflându-se la cură în stațiunea balneo-climaterică Olănești, a luat legătura cu unii călugări din Mănăstirea Cozia, cu călugărițe de la Mănăstirea Sărăcinești și cu Nicoară Timoteia, stareța Mănăstirii Hurezi, cărora le-a spus: „Călugărițele care au avut studii și au plecat din mănăstiri se vor reîntoarce cât de curând la locurile lor – în mănăstiri – deoarece se va reveni asupra Decretului 410/1959″. Datorită acestei afirmații a patriarhului, o serie de elemente care trebuiau să părăsească viața călugărească în conformitate cu prevederile Decretului 410/1959 nu au mai plecat, motivând că mai întâi să li se asigure serviciu și locuință și numai după aceea vor lua o hotărâre.
O dovadă în plus a atitudinii de rezistență manifestate de patriarhul Justinian Marina în aplicarea Decretului 410/1959 o constituie și tergiversarea nejustificată a ducerii decretului la îndeplinire în mănăstirile din Arhiepiscopia Bucureștilor, de care răspunde direct și unde numărul elementelor plecate din viața călugărească este mult prea mic față de totalul călugărilor și călugărițelor care nu îndeplinesc condițiunile.
Interpretând în mod voit eronat paragraful din decret, referitor la studii, el continuă să mențină pe mai departe călugărițe și călugări numai cu seminarul monahal”.
Pe aceeași poziție intransigentă față de presiunile regimului se afla patriarhul Justinian în data de 14 octombrie 1960, de praznicul Cuvioasei Parascheva, la Mănăstirea Ciorogârla, când spunea sursei Securității: „Când în țară nu va mai rămâne nici o mănăstire, atunci voi desființa și eu Ciorogârla și Ghighiu. Aceste două mănăstiri trebuie să rămână în ființă. Trebuie să avem și aici câteva mănăstiri frumoase, bine organizate, ca să am ce arăta și eu străinilor când ne vizitează țara. N-am ce arăta la Pasărea și la Țigănești, care sunt ca niște sate fără frumusețe. Dacă Departamentul Cultelor nu este în stare să rezolve această problemă, mă voi duce la primul-ministru și-l voi aduce aici. Să vadă și el ce am făcut noi și de ce cerem ca să fie mănăstire la Ciorogârla. Dacă Mitropolia Moldovei are drept să-și mențină 4 mănăstiri mari și diferite schituri, eu am dreptul să am până la 10 mănăstiri. Eparhia mea este mai mare, eu am doi episcopi-vicari și am și un număr mai mare de credincioși. Vom fixa numărul călugărițelor pentru mănăstirile ce voi cere să ne dea autorizație. La Pasărea și Țigănești vom fixa câte 120 de călugărițe. La Ciorogârla și la Ghighiu vom fixa câte 60 de călugărițe, iar la Susana 50 de călugărițe. De la Pasărea vom aduce la Ciorogârla, iar de la Țigănești și Zamfira vom duce la Ghighiu. Voi obliga ca cei de la Cernica să lucreze cu atelajele lor pământul de la Pasărea, iar cei de la Căldărușani să lucreze cu mașinile lor pământul de la Țigănești și Ghighiu. Voi lua și eu niște pământ de la Cernica, pentru că pământul și gospodăria ce avem la Apărătorii Patriei îl vom ceda. Am să-mi fac la Cernica o mică gospodărie și voi separa și amenaja casa de la Cernica, unde este astăzi administrația mănăstirii. Vom face aici și alte reparații la chiliile din cetate, unde vom strânge toți călugării. Casele din afară, pe unele le vom dărâma, iar pe altele le vom ceda pentru Administrația Patriarhală și casa de pensie, ca să le folosească drept case de odihnă pentru salariați”.
Evident, patriarhul nu putea să ducă această luptă la nesfârșit cu un adversar hotărât să obțină ceea ce voia. Evenimentele legate de Decretul 410 au constituit o înfrângere grea pentru politica lui Justinian, care nu-și va mai recupera niciodată influența de dinainte. El nu a fost înlocuit în funcție deoarece scandalul stârnit ar fi fost imens, însă a fost încadrat informativ temeinic, pentru ca să nu mai poată acționa așa cum dorea. Cu toate acestea, Justinian va profita de fiecare ocazie ivită ca să aducă înapoi, în mănăstiri, cât mai mulți din monahii alungați.
La câțiva ani de la adoptarea decretului
La patru ani după adoptarea decretului, Securitatea cerea unităților subordonate un bilanț în această problemă, după cum reiese din ordinul datat 17 octombrie 1963: „Deținem informații că, în ultima perioadă de timp, o serie de foști călugări și călugărițe, excluși din monahism ca urmare a aplicării prevederilor decretului 410/1959, s-au reîntors la mănăstirile respective.
Față de aceasta, rugăm să ni se comunice, în termen de cinci zile de la primirea prezentei adrese, următoarele:
– Cum s-au aplicat în mănăstirile de pe raza regiunii dvs. prevederile sus-amintitului decret și dacă au mai rămas în viața călugărească elemente care nu îndeplinesc condițiile prevăzute de acestea. Pentru cazurile din a doua parte a întrebării să se indice și pe ce bază s-a admis rămânerea lor pe mai departe.
– Dacă dintre cei îndepărtați au revenit în mănăstiri, unde anume și în ce condițiuni.
– Dacă dintre cei excluși au fost angajați în diferite posturi administrative la mănăstiri, interesează în mod expres în ce condițiuni, adică trebuie verificat dacă continuă să poarte uniformă călugărească, dacă au fost îndepărtați și apoi angajați sau, ca un mijloc de contracarare a Decretului 410/1959, i-au angajat în posturi de paznici, ghizi etc., numai să-i acopere, dar în fond ei rămânând pe mai departe în viața călugărească.
– Interesează, de asemenea, ce pensionari continuă să stea în mănăstire, fiind călugări ori călugărițe, și primesc pensie.
– În cazul când se cunosc comentarii cu privire la anumite derogări de la prevederile Decretului 410/1959, rugăm să fie inserate în raportul respectiv”.
În baza rapoartelor primite din teritoriu, la 21 noiembrie 1963, Securitatea întocmea un raport-sinteză cu privire la aplicarea Decretului 410/1959. Despre Arhiepiscopia Bucureștilor se spunea: „Fără o justificare, Arhiepiscopia Bucureștilor nu a exclus din viața călugărească cele 254 de elemente din Mănăstirile Pasărea, Țigănești, Ciorogârla și Ghighiu, deși nu îndeplinesc această condiție. Cazuri similare sunt și în mănăstirile din cadrul Mitropoliei Olteniei și Episcopiei Râmnicului și Argeșului. ș…ț Derogările făcute în mod arbitrar de la prevederile Decretului 410 au permis rămânerea în viața călugărească a unui număr de aproximativ 700 de persoane care nu îndeplinesc condițiile impuse de acesta. Pe de altă parte, o serie dintre cei plecați, constatând că o serie de persoane care aveau o situație similară cu a lor nu au fost îndepărtați, s-au reîntors și ei în mănăstiri. La această stare de lucruri a contribuit în primul rând faptul că patriarhul Justinian Marina a aplicat decretul în Arhiepiscopia Bucureștilor așa cum a crezut de cuviință și, în plus, verbal, a aprobat unora dintre cei excluși să revină în mănăstiri. O atare atitudine, completată cu toleranța nejustificată a Departamentului Cultelor, a creat o bază de discuții nefavorabilă la adresa ierarhilor care au aplicat în eparhiile lor prevederile decretului, fiind socotiți de cei excluși ca „elemente ce intenționează să distrugă monahismul”.
Se mai constată faptul că „nici până în prezent organele desemnate să preia localurile unor foste mănăstiri nu au făcut acest lucru, iar acolo unde totuși s-a produs forma legală de primire, nu li s-a dat o întrebuințare, ceea ce ar putea crea, într-un viitor apropiat, pericolul ruinării lor dacă nu se vor lua măsuri în consecință.
Analizând stadiul aplicării prevederilor Decretului 410, s-au constatat aspectele relatate mai sus, care se datorează în primul rând lipsei de exigență a organelor Departamentului Cultelor și atitudinii recalcitrante manifestate de patriarhul Justinian Marina, mitropolitul Firmilian Marin și, într-o măsură, de episcopul Iosif Gafton”.
Față de această situație, Securitatea propunea un set de măsuri urgente:
„- Departamentul Cultelor să trateze cu organele desemnate preluarea imediată a localurilor fostelor mănăstiri, cărora să le dea întrebuințarea preconizată.
– În conformitate cu prevederile Decretului 410, să înștiințeze sectoarele de Prevederi Sociale de pe lângă Sfaturile Populare Regionale asupra călugărilor și călugărițelor care primesc pensie deși sunt în mănăstiri, pentru a li se sista. Aceasta să se facă nominal.
– Documentarea de către organele noastre a situației privind menținerea tineretului în mănăstiri și îndeosebi a încălcărilor flagrante comise în reprimirea persoanelor care au fost excluse.
– Cunoașterea temeinică a întrebuințării ce s-ar putea da unor mănăstiri dintre cele propuse inițial să fie desființate și modalitatea rezolvării situației călugărilor existenți în ele.
– În acest sens, propunem a se aproba deplasarea a doi ofițeri care sub acoperirea unor vizitatori să meargă în principalele mănăstiri din regiunea Bacău, Suceava, Argeș și Ploiești, pentru a stabili și obține informații, fotografii, ori alte documente, pe baza cărora să facem apoi propuneri corespunzătoare.
Apreciem că tergiversarea definitivării aplicării Decretului 410 privind partea retroactivă poate duce în cele din urmă la compromiterea măsurii în sine, deoarece elementele excluse vor avea tot timpul tendința revenirii în mănăstiri, folosind în acest scop orice breșe care se creează în desfășurarea acestei acțiuni. Mai avem în vedere și faptul că deja au trecut patru ani de la elaborarea lui și încă nu este îndeplinit”.
Documentele consultate până în prezent nu reflectă tabloul complet al aplicării Decretului 410/1959. Cert este faptul că încercările de revenire în monahism a celor excluși atât înainte de 1959, cât și după, au fost permanent încurajate de patriarhul Justinian. Cei care nu au reușit să revină în lumea rugătorilor, au rămas fideli principiilor monahale, chiar dacă au viețuit în lume. La fel, pe mulți dintre aceștia patriarhul Justinian i-a sprijinit, ca un ierarh care nu s-a dezis niciodată de la îndatoririle de slujitor și păstor al Bisericii lui Hristos. (Adrian Nicolae PETCU, „Ziarul Lumina”, Joi, 19 Noiembrie 2009)
