Sfântul Ambrozie al Milanului a fost considerat în Apus drept o personalitate a vieții ecleziale la fel de importantă precum Sfântul Vasile cel Mare în Răsărit, informează „Ziarul Lumina’. Cultivat, distins, mereu capabil să discute la cel mai înalt nivel cu conducătorii vremii, intransigent față de încercările „diplomatice” ale ereticilor pentru recunoaștere, Sfântul Ambrozie nu s-a remarcat doar ca păstor de suflete. Talentul său diplomatic și oratoric l-a recomandat drept un episcop cu totul deosebit, în stare să se adapteze la desele schimbări ale mediului economic și social al vremii sale. Ceea ce vom discuta astăzi implică însă partea sa delicată, de imnograf.
Cântare împotriva arienilor
Nu vom insista asupra aspectelor legate de viața Sfântului Ambrozie cel Mare, deoarece există deja un articol care s-a ocupat de această prezentare, publicat pe data de 4 decembrie 2008 în cadrul „Ziarului Lumina” de domnul Dragoș Dâscă și intitulat „Sfântul Ambrozie, încreștinătorul moralei lui Cicero”. În cadrul acestui articol ne vom ocupa preponderent de calitatea sa de imnograf și importanța acesteia pentru dezvoltarea serviciilor liturgice în Apus. În prezent beneficiem doar de patru imne considerate autentice ale Sfântului Ambrozie și de alte 87 atribuite lui. Este foarte probabil ca și dintre acestea multe să îi aparțină, dar istoria a consemnat doar patru titluri sub numele său. Toate cele patru imne privite drept autentice sunt menționate de Fericitul Augustin, dar de analiza lor ne vom ocupa ceva mai târziu. Sfântul Ambrozie a scris, se pare, primul său imn, cu ocazia unui moment de mare cumpănă pentru viitorul religios al orașului Milano. Împărăteasa Justina, mama lui Valentin al II-lea, era de credință ariană. Cum Valentin al II-lea era prea mic pentru a conduce, ea fusese desemnată ca regentă. I-a cerut cu multă îndrăzneală Sfântului Ambrozie un locaș de cult pentru arieni, dar acesta a refuzat-o. Începând cu 386, un edict imperial stipula ca toate cultele recunoscute în timpul lui Constanțiu al II-lea să aibă putere de manifestare. Cum acesta fusese arian și recunoscuse arianismul, această erezie beneficia acum de un mediu politic indulgent. Justina i-a cerut din nou Sfântului Ambrozie un lăcaș de cult, dar a specificat acum, fiind sprijinită de acest edict, ca acesta să fie chiar marea basilică din Milano. Sfântul Ambrozie s-a închis împreună cu credincioșii în acea basilică în ziua hotărâtă de Justina pentru îndeplinirea planului ei. Acolo a venit pentru prima dată cu câteva imne simple și ușor de cântat și învățat pe de rost. Oamenii au început să cânte împreună cu el, iar soldații trimiși au renunțat să îi dea afară cu forța. Imnele au îmblânzit cugetele mânioase ale arienilor, iar de atunci Justina a renunțat la ideea ei de a lua cu forța o biserică.
De ce sunt imnele sale deosebite?
Scrierea de imne liturgice era de mult prezentă în Apus, iar doi predecesori faimoși ai Sfântului Ambrozie au fost Marcus Victorinus și Sfântul Ilarie de Poitiers. Ce era așa de special la imnele sale și de ce a fost numită de atunci această creație „imn ambrozian”? Lucrul este explicat de cercetători astfel: „Meritul lui Ambrozie a fost acela de a fi descoperit o compoziție poetică și muzicală ușor de învățat și de cântat; în plus, conținutul doctrinal era simplu și esențial, în așa fel încât și cei neinstruiți să-l poată înțelege: printre creștinii care se închiseseră în basilica milaneză se numărau, fără îndoială, mulți analfabeți, care în ciuda acestui fap au putut să înțeleagă ceea ce se cânta, pe când un analfabet n-ar fi putut învăța dificilul imn al lui Ilarie sau proza ritmată a lui Victorinus, și cu atât mai puțin greu accesibilele lor speculații trinitare. De aceea, cântul ambrozian a devenit faimos și a fost imediat imitat de numeroși imnografi anonimi, în timp ce acelea ale lui Ilarie și Victorinus pot fi citite și înțelese doar de câțiva docți” (C. Moreschinni, E. Norelli, Istoria literaturii creștine vechi, grecești și latine, vol. II/1, p. 297).
„Tu, Doamne, ce toate le-ai făcut”
Nu este de mirare că unii dintre cercetătorii moderni au cerut noi ediții ale imnelor Sfântului Ambrozie (vezi A. Bastiaensen, „Les Hymnes dâAmbroise de Milan: A propos dâune nouvelle edition” in: Vigiliae Christianae, Vol. 48, No. 2 (Jun., 1994), pp. 157-169). Cunoscând influența majoră pe care acestea le-au avut de-a lungul timpului în cadrul dezvoltării imnografiei creștine (vezi Maurice P. Cunningham, „The Place of the Hymns of St. Ambrose in the Latin Poetic Tradition” in: Studies in Philology, Vol. 52, No. 4 (Oct., 1955), pp. 509-514) acest lucru pare ceva firesc. Ceea ce putem remarca în continuare este conținutul lor duhovnicesc, de vreme ce am lămurit care sunt în esență caracteristicile lor și de ce sunt considerate atât de importante. Primul dintre ele este „Tu, Doamne, ce toate le-ai făcut”. „Tu, Doamne, ce toate le-ai făcut/ și-naltelor tării ești călăuză,/ Ți-i ziua-nveșmântată în lumină,/ Precum e noaptea-n somn tăcut./A trudei contenire să lecuiască trupul,/ Ca după alinare, la muncă să pornească;/ Odihna ușureze în liniște și gândul,/ Durerile cernite de chin le mântuiască./ Prinos de mulțumire ziua-încununează,/ cu rugi întâmpinată-i și noaptea ce se pune,/ Ajută-ți vinovații cu bunătatea-Ți trează,/ Cântând, un imn să-Ți înălțăm peste genune” (Imnuri, în: PSB, vol. 53, p. 350). Nu am citat aici tot imnul pentru că este destul de lung, dar fragmentul este suficient pentru a observa că seamănă perfect cu o rugăciune de seară exprimată în versuri. Ne putem întreba de ce este poezia privită drept o formă adecvată de exprimare a rugăciunii? În esență, trebuie să remarcăm că poezia transmite o stare de delicatețe și transparență interioară mai semnficativă decât proza. Apoi, poezia poate fi și cântată, ceea ce devine dificil atunci când vorbim despre un fragment în proză. Ultimul avantaj este acela că poate fi învățată relativ ușor dacă are acea doză de simplitate necesară.
„Vino, Izbăvitor de neamuri”
Un alt imn considerat ca fiind autentic rezumă pe scurt întreaga lucrare a Mântuitorului. „Vino, izbăvitor de neamuri/ Să își arate și Fecioara rodul,/ Se vor mira unii în veacuri;/ Așa se naște oare Domnul?/ Dintr-o adâncă și tainică suflare,/ Nu din sămânță bărbătească,/ Al Domnului Cuvânt a prins întrupare/ Și-al pântecelui rod să înflorească./ Crește-al Fecioarei pântec binecuvântat,/ Păstrează, însă, al neprihănirii zăvor mereu,/ Stindardele virtuții-n scântei s-au arătat,/ În templu-și face loc, încet, Dumnezeu./ Purcezi din regescul templu-al sfielii,/ Din încăperea neprihănitei nunți,/ Precum Uriașul din gemănarea plămădelii,/ Tu calea-ți străbați și ne-a anunți./ De lângă Tatăl ai venit/ Și Te-ai întors la El apoi,/ Chiar până-n iad Te-ai ostenit,/ Dar tot la jilțu-I ai venit înapoi./ Deși în toate, ca Tatăl, Te-ai încins/ În trup ca în cel veșnic neînvins;/ Și ai răbdat chiar să-i dai volnicie/ Prin a trupului nostru neajunsă tărie./ Strălucitoare lumină dă sălașul Tău,/ Și noaptea lumină nouă răspândește,/ Lumina ce n-o schimbă-al beznei hău,/ Și ce de credință nesecată strălucește” (Imnuri, în: PSB, vol. 53, p. 352). Frumusețea imnului liturgic constă și în aceea că reușește să rezume în doar câteva strofe întregi tratate teologice. De aceea, cultul poate fi privit drept o teologie rezumativă. Ceea ce astăzi ar trebui scris în nenumărate tomuri, Sfântul Ambrozie reușește să condenseze în șapte strofe. Poate și de aceea, patrologii C. Moreschinni și E. Norelli precizează: „Cu imnul mai mult decât cu operele teologice, Ambrozie a reușit să înfrângă inamicii Ortodoxiei, creând în plus un instrument extrem de util pentru Liturghie. În imnuri, Ambrozie se dovedește un mare poet, conjungând cu naturalețe și spontaneitate doctrina și simbolismul creștin la o structură atent studiată și la o versificație rafinată” (p. 297). Recomandăm cu căldură lectura imnurilor scrise de Sfântul Ambrozie, deoarece simplitatea le face accesibile oricui, iar Duhul prezent în ele se simte în fiecare literă. Putem stipula că, în definitiv, simțul poetic nu poate lipsi nici unui creștin care se declară drept-credincios.
