În perioada 1950-1960, în zona Bicaz – Izvorul Muntelui din județul Neamț 20 de sate au fost șterse de pe harta așezării, pentru a face loc lacului ce avea să strângă la un loc apele Bistriței. Unele au fost strămutate în alte locuri, odată cu bisericile și cimitirele străbunilor.
Pe locul pe care astăzi se răsfață luciul de apă al celui mai întins lac de acumulare din țară au existat, înainte de 1950, 20 de sate vechi, de munte, cu gospodării așezate, cu biserici trainice și cu oameni vrednici. În timpul construcției barajului Bicaz și a hidrocentralei Stejaru, 2.291 de gospodării au fost strămutate, precum și 18.760 de oameni. Odată cu dispariția acestor așezări de pe locurile lor strămoșești, și bisericile, și cimitirele au avut o tragică soartă. Unele lăcașuri au fost strămutate, prin strădania și purtarea de grijă a sătenilor și a preoților slujitori, altele au dispărut pentru totdeauna. Pe Valea Bistriței, acum, mai există doar câteva astfel de biserici supraviețuitoare. Una dintre acestea este bisericuța de lemn de la Chirițeni, strămutată din șesul Hangului, sus, pe munte, în locul numit Lupărie, la aproape doi kilometri de la șosea. O a doua biserică salvată este cea de la Buhalnița, fostă a mănăstirii Buhalnița, demontată și reconstruită pe locul noii așezări, după planurile inițiale. Din păcate, multe dintre bisericile existente în cele 20 de sate au fost demolate. Un exemplu dramatic din acest punct de vedere este cel al Bisericii Hangu, o construcție monumentală, sfințită cu doar câțiva ani înainte de demararea lucrărilor la giganticul șantier din zona Izvorul Muntelui, care a trebuit să fie dinamitată.
Tristul drum al morților
Cimitirele, amenințate și ele de pericolul dispariției sub ape, au fost salvate aproape în întregime, osemintele celor adormiți fiind luate de săteni, ca o părticică din viețile lor, odată cu avutul propriu. Bătrânii povestesc că spre înălțimile din jurul lacului nou-creat, pe locurile pe care s-au reconstruit satele strămutaților, au urcat luni de-a rândul care încărcate cu lădițe de lemn, în care fiecare sătean ducea osemintele străbunilor. „Și noi i-am luat osemintele tatei într-o lădiță. Le-a dus mama cu ea, la Broșteni, după strămutare”, povestește Ioan Iacoboaia, strămutat din fostul cătun Rețeș al comunei Ceahlău.
Azi, aceste morminte de dimensiuni mici se pot vedea în aproape fiecare sat în care au fost strămutați oamenii din așezările de odinioară de pe Valea Bistriței. „E o imagine care nu-mi iese dim minte. Eram copil și vedeam trecând la deal carul cu acele cutii – că nu le puteam numi sicrie – cu cei morți, dezgropați din cimitir. Pe cei înmormântați la vârste foarte mici nici nu i-au mai dezgropat…”, povestește Ana Amariei, învățătoare pensionară din Buhalnița.
Bisericuța de la Chirițeni
Biserica de lemn din Gura Hangului, ce data de la 1829, a fost demontată bârnă cu bârnă și mutată la Chirițeni, sus, deasupra lacului. „Chirițeni era doar un cătun cu 14 case. Se zice că primarul de atunci l-a sfătuit pe părintele paroh de atunci, Mihai Coroamă, să o mute undeva mai în munte, ca să nu mai fie în văzul activiștilor de partid. Alții spun că nu știau pe unde o să treacă șoseaua. Cert este că au demontat-o bârnă cu bârnă, au numerotat-o și au refăcut-o aici, pe deal”, povestește pr. Gheorghe Avarvarei, parohul de la Chirițeni.
Bârnele au fost cărate cu căruțele pe un anevoios drum de munte, aproape impracticabil pe vreme ploioasă. Sus, pe plai, la Lupărie, s-au oprit carele, într-o poieniță înconjurată de pădure, acolo unde nimeni și nimic nu mai putea pune bisericuța în primejdie. Au construit-o la loc, după planul inițial, iar la 1959 a fost resfințită în prezența mitropolitului de atunci al Moldovei, Iustin Moisescu.
În curtea largă a bisericii au fost aduse și îngropate și lădițele cu oseminte din cimitirele ce au trebuit strămutate de la Fârțâgi și Hangu. Morții ale căror rude trăiau au fost îngropați în morminte separate, iar cei necunoscuți în gropi comune. Astăzi, cei de la Chirițeni își îngroapă tot aici morții, chiar dacă accesul e greu și pe timp de vară, și la vreme de iarnă.
Lăcașul strămutat poartă hramurile „Sfântul Nicolae” și „Înălțarea Domnului”, cel de-al doilea fiind păstrat după hramul bisericii dinamitate de la Hangu.
Dinamitarea bisericii de la Hangu – catedrala munților, cum o numeau localnicii, grație monumentalității și frumuseții sale, a fost una dintre tragediile acelor vremuri. „Eram copil și îmi amintesc și acum cum se auzeau bubuiturile tocmai de la noi, de la Bistricioara. Și spunea lumea că dărâmă biserica din Hangu, povestește Eleonora Iacoboaia din satul Ceahlău. Construită pe cheltuiala sătenilor și prin neobosita râvnă a preotului Mihai Coroamă, această biserică fusese sfințită cu numai trei ani în urmă. A venit ordinul strămutării și soarta i-a fost pecetluită. Din cauza structurii sale foarte solide, precum și a zidăriei puternice, biserica a pus probleme celor însărcinați să o demoleze. Trei zile la rând a fost dinamitată, însă resturi din fundație se pot vedea și acum pe fundul lacului, atunci când scad apele. „Oamenii stăteau pe margine, plângeau și se rugau lui Dumnezeu. Părintele Coroamă, după dinamitare, n-a mai fost om. Oamenii povestesc că avea gândurile rătăcite de la atâta supărare.
N-a mai fost cu mintea limpede după această tragedie”, povestește pr. Gheorghe Avarvarei.
Biserica de la Buhalnița
O altă biserică salvată a fost cea existentă în prezent în satul Buhalnița, reconstruit sus, pe fostele pajiști, deasupra vechii așezări. Aceasta a fost desfăcută și reconstruită, după planurile originale, în centrul satului de azi. Biserica poartă hramul „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava”.
Salvarea sa reprezintă un câștig pentru istoria și spiritualitatea acestor locuri, deoarece lăcașul duce în spate o existență seculară, reprezentând unul dintre cele mai importante așezăminte mănăstirești din Moldova secolelor XVII – XIX. Construit la 1627, de luminatul domn moldovean Miron Barnovschi, lăcașul a fost biserică de mănăstire până la secularizare, în 1863, când devine biserică parohială. „La construcția bisericii, în vremea lui Miron Barnovschi, locul era pustiu; sate nu existau. Primii locuitori așezați în jurul mănăstirii au fost ardelenii ce au trecut munții spre Moldova, goniți de pericolul Uniației. Ei și-au lăsat acolo case, pământuri, avutul întreg și au venit aici, numai ca să nu renunțe la credința ortodoxă strămoșească. Atunci când a venit lacul, istoria s-a repetat cu urmașii lor. Și iarăși oamenii au fost puși în situația de a pleca de pe locurile lor”, explică părintele Cristian Dăscălescu, parohul de la Buhalnița.
În anul 1958, în timpul lucrărilor la barajul și hidrocentrala de la Bicaz-Stejaru, vechea așezare Buhalnița a fost strămutată. Atunci a fost demontată și reconstruită în satul de azi și vechea biserică a Mănăstirii Buhalnița, construită de Barnovschi. „Biserica a fost reconstruită după planurile originale, așa că arată întocmai ca cea dintru început. Se păstrează icoanele vechi, strana arhierească de la 1600, catapeteasma veche de la 1638, adusă din Egipt, ușile împărătești”, spune pr. Cristian Dăscălescu. (Reportaj realizat de Otilia Bălinișteanu și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 11 mai 2013)
