Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit la Conferința pastoral-misionară semestrială de primăvară, cu tema „2011 – Anul omagial al Sfântului Botez și al Sfintei Cununii în Patriarhia Română„, Palatul Patriarhiei, București, 8 iunie 2011:
Anul acesta 2011 a fost dedicat de către Sfântul Sinod al Biserici Ortodoxe Române, în ședința de lucru din 6 iulie 2010, omagierii Tainei Sfântului Botez și Tainei Sfintei Cununii, având în vedere că atât Taina Sfântului Botez, cât și Taina Sfintei Cununii stau la baza familiei creștine. În acest sens și Conferința pastoral-misionară semestrială din primăvara anului 2011 are ca temă „2011 – Anul omagial al Sfântului Botez și al Sfintei Cununii în Patriarhia Română„.
Familia este cununa creației, dar și mediul în care omul începe să înțeleagă taina iubirii părintești a lui Dumnezeu.
Sfântul Botez este începutul mântuirii omului și arvuna vieții veșnice trăite în iubirea Preasfintei Treimi. De aceea, fericiți sunt părinții care dau naștere la copii și apoi îi botează ca să devină în Hristos fii ai lui Dumnezeu după har și fii duhovnicești ai Bisericii și pentru ca în Duhul Sfânt să poată numi Tată pe Dumnezeul Cel Ceresc (Cf. Romani 8, 16; Galateni 4, 6).
Astăzi, într-o lume confruntată cu fenomenul secularizării, cu pluralismul și sincretismul religios, este nevoie să cunoaștem mai bine ce înseamnă a fi botezat, adică a fi creștin sau a purta numele lui Hristos. Credincioșii trebuie îndemnați să citească Slujba Sfântului Botez în fiecare an și să fie ajutați de către preoți să înțeleagă ce au spus nașii pentru fiecare dintre ei când au fost botezați, copii fiind. Atunci s-a rugat preotul împreună cu Biserica pentru fiecare primitor al Botezului: „ca să fie vrednic de împărăția cea nestricăcioasă”, „să se arate fiu al luminii și moștenitor al veșnicelor bunătăți”, „să se facă el împreună sădit și părtaș morții și învierii lui Hristos”, „să-și păzească el haina botezului și logodirea Duhului neîntinată și fără prihană în ziua cea înfricoșătoare a lui Hristos”, „să se facă lui apa aceasta haină a nașterii de-a doua spre iertarea păcatelor și spre îmbrăcăminte în nestricăciune” (Slujba Sfântului Botez, ectenia mare, în Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, p. 27).
Preoții au un rol deosebit de important în a-i face să înțeleagă pe părinții care nu-și botează copiii că îi lipsesc pe acești copii de harul înfierii duhovnicești și de bucuria de-a se împărtăși de Hristos Cel Înviat și de slava Preasfintei Treimi. Copiii care nu sunt botezați, sub pretextul că nu ar fi suficient de maturi ca să înțeleagă Taina Botezului, sunt lipsiți de binecuvântarea unică a iertării păcatului strămoșesc și a începutului vieții în Hristos, iar dacă se întâmplă ca acești copii să moară nebotezați, ei nu se pot bucura deplin de bucuria vieții veșnice. De aceea, Biserica învață că trebuie sfințită nu numai viața matură a omului, ci și copilăria și tinerețea lui. În aceeași zi în care este botezat, copilul este și uns cu Sfântul și Marele Mir, zicându-se: pecetea darurilor Duhului Sfânt. Atunci copilul primește o mulțime de daruri spirituale pentru a crește spiritual, iar el, mergând la biserică împreună cu mama, tata, bunica, bunicul și cu alți copii, va crește și duhovnicește în timp ce crește biologic. Noi purtăm cu bucurie numele lui Hristos, numindu-ne creștini. Preasfânta Treime ne iubește întrucât intrăm în comuniune duhovnicească și sfântă cu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, după cum Preasfânta Treime a fost prezentă la Botezul lui Hristos, tot așa Preasfânta Treime este prezentă și când se botează orice om care crede în Iisus Hristos și-L mărturisește ca fiind „Dumnezeu și Împărat„.
În aceeași zi în care se botează copilul, el primește și Sfânta Taină a Euharistiei. Biserica nu amână pentru mai târziu împărtășirea euharistică a copilului botezat, sub pretextul că la vârsta de 6 săptămâni copilul nu înțelege aceste Sfinte Taine. De fapt, nici la vârsta de 100 de ani nu putem înțelege cum pâinea și vinul se prefac în Trupul și Sângele Domnului, dar înțelegem totuși că Sfânta Euharistie este lucrare a iubirii lui Dumnezeu pentru oamenii care cred în Hristos Domnul. Faptul că noi botezăm copiii, îi mirungem și îi împărtășim euharisitic în aceeași zi, arată adevărul că un copil este o persoană umană. După cum Iisus, Dumnezeu Copilul Care S-a născut în peștera din Betleem, era Persoană, tot așa fiecare copil botezat este o persoană care se află în legătură de iubire cu Persoanele Preasfintei Treimi. Copilul nu este o parte dintr-un om, ci este un om adevărat, o persoană cu o identitate unică și valoare infinită, fiindcă omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu Cel infinit și veșnic. Copilul nu este la un moment dat un animal care devine apoi om, ci este om sau persoană umană încă din momentul conceperii lui, iar prin Botez el devine persoană umană în relație cu Persoanele Preasfintei Treimi, după chipul Cărora a fost creat omul când Dumnezeu a zis: „să facem om după chipul și după asemănarea Noastră” (Facere I, 26). În pluralul tainic folosit de Cartea Facerii vedem pe Dumnezeu Cel Unul și multiplu, Unul în ființă și întreit în Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
Precum odinioară în trecut, tot așa și astăzi Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă zicând: „lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți” (Matei 19, 14; Marcu 10, 14; Luca 18, 15). Credința copiilor este inspirată și susținută de credința și iubirea părinților pentru ei. Credința copiilor este unită cu dorința lor de a fi iubiți și de a iubi. Când Biserica le arată copiilor iubirea lui Hristos pentru ei, aceștia iubesc Biserica și devin icoane de nevinovăție și bunătate care îi orientează pe adulți spre Împărăția cerurilor (cf. Matei 18, 3; 19, 14; Luca 18, 16). Omul care este botezat în apă și în Duh, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, începe o relație și o viață nouă, de comuniune cu Persoanele Preasfintei Treimi în Biserica lui Hristos.
Prin nașterea de copii, familia este dătătoare de viață umană, arătând astfel conlucrarea ei cu Dumnezeu – Iubitorul de oameni, Care dorește ca toți oamenii născuți pe pământ să participe la bucuria sau fericirea Sa veșnică din ceruri. În familie sunt pregătiți copiii pentru vocația lor de a fi cetățeni ai patriei pământești, dar și fii duhovnicești sau viitori cetățeni ai Împărăției cerurilor. Familia este icoană și arvună a iubirii Preasfintei Treimi, întrucât în ea omul trăiește mai întâi taina filiației, fraternității și paternității sau bucuria de-a fi copil (fiu ori fiică), frate (ori soră) și părinte (tată ori mamă). De la familia conjugală creștină învață copilul ce este familia spirituală sfințitoare, adică Biserica ai cărei membri sunt numiți fii și fiice, frați și surori, părinți și maici duhovnicești în iubirea Preasfintei Treimi, întrucât Duhul Sfânt Care purcede din Tatăl și Se odihnește în Fiul împărtășește Bisericii lui Hristos harul paternității duhovnicești pastorale (prin Hirotonie) și harul filiației (înfierii) duhovnicești baptismale (prin Botez), pentru ca toți creștinii să trăiască în comuniune spirituală ca frați și surori în Hristos Domnul.
Sfințirea sau sfințenia vieții este principalul scop al familiei. Nașterea de prunci este rodul iubirii soților între ei și al dorinței lor de a avea copii și de a-i crește în iubire. Însă, nu numai nașterea de copii afirmă vocația femeii ca mamă, ci și educația sănătoasă dată copiilor, pentru că ea implică iubire și răbdare, adică o bună dispoziție permanentă a mame (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Sfinții Maccabei, P.G. 50, 621). Copiii nu aparțin părinților ca o proprietate materială, ci ei sunt persoane dăruite lor de Dumnezeu, pentru a fi orientați spre dobândirea vieții veșnice. De aceea, părinții după trup și nașii, ca părinți duhovnicești, trebuie să se îngrijească de copii, de la vârstă fragedă, astfel încât să li se insufle acestora căutarea Împărăției cerurilor sau iubirea Tatălui ceresc. Părinții, atât cei naturali, cât și cei spirituali, care nu se îngrijesc de buna educație a fiilor lor în credință, ar trebui să fie socotiți ucigași de copii, spune Sfântul Ioan Gură de Aur (Idem, Omilie la „Văduva să fie înregistrată”, P.G. 51, 327). Educația copiilor este, mai ales, datoria mamei, întrucât necesită multă dăruire de sine sfântă și multă răbdare, fiind o lucrare mai însemnată decât nașterea fizică a copiilor (Idem, Omilie către cei ce luptă, P.G. 47, 384). Femeia creștină binecuvântată cu nașterea de copii pregătește în sânul familiei conjugale viitorul umanității sau al întregii lumi. Familia sădește în inimile inocente ale copiilor sămânța virtuții, a vieții curate și a faptelor bune. Iubirea părinților este baza educației copiilor. Autoritatea părinților nu trebuie să se întemeieze pe asuprire și constrângere, ci pe iubire, dialog și ajutor. Comportamentul copiilor este strâns legat de cel al părinților. De la părinții lui, copilul trebuie să învețe să iubească, să dăruiască mai mult decât să primească, să asculte și să ajute pe alții. Cea mai de seamă moștenire pe care o pot lăsa părinții copiilor este credința în Dumnezeu, ca iubire de Dumnezeu și de aproapele.
Societatea de astăzi se confruntă cu izolarea și limitarea omului în individualism. Iar individualismul egoist se manifestă adesea în violență, divorț, abandonul copiilor și al părinților, indiferența față de suferința altora, suicid etc. Singurătatea sau individualismul este o luptă a individului împotriva propriei sale naturi, născute din relație interpersonală. Omul modern a pierdut familiaritatea cu Dumnezeu și sensul sacru al vieții, iar modelul familiei tradiționale este considerat perimat. Mulți copii se nasc în afara căsătoriilor, pentru că tinerii preferă să trăiască împreună fără să se căsătorească, fără a-și asuma responsabilitățile vieții conjugale și fără a căuta împreună mântuirea. Numărul divorțurilor este în creștere, mai ales în Occident, iar femeile divorțate sau abandonate de soți suferă de singurătate și chiar de sărăcie. De asemenea, copiii din familiile divorțate suferă de singurătate, întrucât au nevoie de afecțiunea ambilor părinți.
Concepția individualistă despre viață atinge și pe bătrânii abandonați, din ce în ce mai singuri. De aceea, este nevoie să promovăm familia bazată pe credință și comuniune, pe binecuvântare și conlucrare în plan spiritual și conjugal.
Cunoașterea situației reale a familiei creștine din zilele noastre, pe de-o parte, și înțelegerea mai profundă a vocației ei spirituale, pe de altă parte, se impun ca priorități ale lucrării misionare a Bisericii în societate. Biserica este chemată să acorde o atenție deosebită familiei creștine, apărând valoarea acesteia ca viață binecuvântată de Dumnezeu în scopul dobândirii mântuirii sau a vieții veșnice.
â€DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
