Cu toată distanța în timp, care-i desparte, și modul în care i-au urmat lui Hristos și L-au mărturisit, unul în martiriu și celălalt în simplitatea și nerăutatea viețuirii lui, cele două moduri aparent diferite de viață în Hristos se întâlnesc într-un plan duhovnicesc adânc în aceeași lucrare și mutarea lor în Cuvânt și proslăvire în Duhul Sfânt. Biserica sub călăuzirea Duhului Sfânt a recunoscut pe Hristos întipărit pe chipul amândurora Sfinților Dimitrie și a rânduit pomenirea lor în aceeași lună a anului, în zile succesive, 26, respectiv 27 octombrie.
Semnificația și valoarea jertfei sfinților se descoperă în adâncimea și bogăția ei de necuprins doar atunci când o privim în relație cu jertfa lui Hristos și în Biserică. Părintele Dumitru Stăniloae stăruie asupra faptului că Hristos aduce o jertfă personală și de o valoare supremă în ea însăși. Hristos se aduce pe Sine Însuși jertfă Tatălui și rămâne permanent în starea de jertfă. La rândul ei, fiecare făptură umană trebuie să se aducă și să fie permanent jertfă Tatălui, pentru că fiecare trebuie să trăim lui Dumnezeu. În bunăvoința întrupării Fiului pentru noi, e cuprinsă și voința Sa să se aducă jertfă. „Hristos trebuia să aducă o jertfă pentru noi, dar jertfa aceasta nu o putea aduce decât aducându-se pe Sine Însuși, punându-se pe Sine Însuși în situația și în necesitatea de a se aduce jertfă. El a voit să sfințească pe cei care cred, dar pentru aceasta trebuia să se sfințească pe Sine Însuși, iar pentru aceasta să se așeze în situația și în necesitatea de a se sfinți pe Sine Însuși prin aducerea Sa ca jertfă. A voit să introducă pe cei care cred la Tatăl, iar aceasta o putea face numai punându-i în stare de jertfă. Dar pentru aceasta trebuia să intre El primul la Tatăl în stare de jertfă. Dacă nu s-ar fi putut aduce pe Sine ca jertfă, nici un credincios n-ar fi putut intra la Tatăl în stare de jertfă adevărată. Din El însuși ca jertfă pornește mireasma de jertfă care îi penetrează și antrenează spre starea de jertfă pe toți cei care se alipesc de El.”
Martiriul, ultima formă de exprimare a fidelității față de Dumnezeu
Prin Învierea Domnului starea Lui de jertfă e permanentizată nu doar în sufletul său, ci și în trupul Său, ridicat cu desăvârșire peste tot ce e pătimitor pentru ca din puterea nepătimirii Lui să comunice și celor care vor crede în El o putere de viață curățitoare. „Starea de înviere a lui Hristos nu este decât forma culminantă a stării Lui de jertfă permanentă, dacă prin aceasta se înțelege sfințenia unei vieți noi. Ea singură poate să fie sursă pentru toate gradele stării de jertfă a credincioșilor, care trebuie să includă atât moartea față de egoism – mergând în anumite împrejurări până la moartea fizică -, cât și sfințenia unei vieți noi de înviere, începând cu cea spirituală și sfârșind cu cea a trupurilor.”
Dacă fiecare om trebuie să se aducă și să fie permanent jertfă Tatălui, adică să trăiască lui Dumnezeu și să moară în fiecare clipă omului vechi al păcatului, atunci noțiunea de jertfă capătă o extensie care unește în același duh și lucrare jertfa ca moarte fizică și jertfa ca moarte spirituală continuă față de toate formele de egoism care sunt moduri ale păcatului. În acest sens viața nouă înseamnă și o moarte permanentă pentru modul vechi, iar starea permanentă de jertfă un mod nou de viețuire cu Dumnezeu, neegoist și insuflat de iubire, ce are a dura continuu. „Moartea cuvioșilor este ca un dar sfințit adus lui Dumnezeu. Ea nu înseamnă moartea cu trupul, ci moartea pe care ei au obiceiul să o suporte murind vieții vechi și păcatului, dar trăind lui Dumnezeu în cuvioșie și sfințenie. Căci e cu neputință să înfăptuim o viață sfântă, dacă nu am murit mai întâi vieții vechi și păcatului.”
În viețuirea sa ascetică, Cuviosul Dimitrie, prin trăirea permanentă a morții ca mutare de la modul egoist de viață la cel de iubire închinat lui Dumnezeu și folositor semenilor, realizează aceeași stare de jertfă de care se împărtășește prin martiriu Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. Moartea fizică martiriu Biserica o încuviințează și o primește numai atunci când acesta a rămas ultima formă de afirmare a fidelității față de Dumnezeu. În aceste situații-limită, „acceptarea fără șovăială a morții fizice este singura expresie a sincerității morții în spirit și, ca atare, momentul ei culminant, forma ei desăvârșită”.
Ascetul, prin opțiunea pentru isihie, nu iese din relația cu lumea într-un mod absolut, de vreme ce ființa lui este conjugată prin creație cu lumea. Dar această relație se sfințește și se transfigurează. Nici bunurile nu se pierd, ci ele se transfigurează pentru el, căpătând o semnificație nouă. El nu se raportează la lucruri cu lăcomia egoistă care le trivializează și le distorsionează sensul lor, ci în curățenia inimii și cu înțelegerea și folosirea lor în conformitate cu înțelepciunea lui Dumnezeu care le-a creat. Ascetul se împărtășește din bunurile materiale ca din darurile lui Dumnezeu într-un mod mântuitor. Acestea devin prilejuri de exercitare a virtuților și scară în urcușul spre Dumnezeu.
Ambasadori ai unității
Sfinții generează unitate spirituală. „O unitate oarecare se realizează sau există între toți acei oameni care sunt legați prin ceva comun în afară de firea lor omenească: în familie, în națiune etc. Dar cea mai adâncă unitate se realizează în Biserică.” La rândul ei, această unitate susține și fundamentează toate celelalte forme de unitate, inclusiv cea națională. Sfinții susțin comunitatea spirituală între creștini, hrănind-o cu conținuturile negrăite și bogate ale credinței creștine. Virtuțile creștine veștejesc patimile și ambițiile personale, tendințele centrifuge și centrează etniile creștine pe Hristos și pe Biserică. Hristos devine reperul fundamental și norma vieții creștine, iar Biserica modul de trăire în istorie a lui Hristos în Duhul Sfânt. Cei uniți în Hristos și hrăniți la ospățul Împărăției nu pot fi cu ușurință nici dezbinați și nici manipulați, nici împărțiți. Credința luminează și susține în armonie toate celelalte valori ale vieții. Sfințenia, ca și credința, nădejdea și dragostea, nu cunoaște determinări rasiale ori biologice, ci se lucrează în Hristos și în Duhul Sfânt. Sfinții nu pot fi revendicați pe criterii etnice, ci doar mărturisiți în comuniunea ortodoxiei credinței lor și în lucrarea virtuților ca celule ale trupului lui Hristos – Biserica.
Cei mulți și neștiuți
„Smerenia înaltă”, atât a Cuviosului Dimitrie cel Nou, cât și a Cuvioasei Maici Parascheva, se arată și în faptul că ei au fost neștiuți, fără o biografie personală, uitați de lume, pierduți în lutul tăcut și orb al țarinei și risipiți prin veacuri. Aceasta nu i-a împiedicat să fie „sarea pământului și să poarte în trupurile lor firave de lut, arse în căldura Duhului, binele și lumina lui Hristos. Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou nu se cunoaște dacă a trăit la începutul secolului al XIII-lea sau al XIV-lea, și a rămas la Basarabi, pe valea Lomului multă vreme, poate câteva sute de ani, necunoscut lumii. Sfintele lui moaște au fost descoperite sub prundiș, strălucind noaptea ca o nestemată. Oamenii vedeau lumina și se minunau și mărturiseau taina. Arătarea lui a fost lucrarea lui Dumnezeu și puterile și minunile care se lucrează de atunci permanent prin el îl arată mereu și mereu un purtător de Duh. Sfânta Cuvioasă Maica Parascheva, uitată de lume și necunoscându-i-se nici măcar mormântul, a fost făcută cunoscută de Dumnezeu după mulți ani ca izvorând bună mireasmă. Toate acestea sunt semne ale Duhului și arată sfințenia lucrată în așa mare smerenie, încât numele acestor sfinți și neamul lor și nevoințele lor au rămas cunoscute doar lui Dumnezeu. Ei poartă azi în numele lor numele tuturor celor fără de nume de la un capăt la altul al lumii și al veacurilor. „Numele celor nevădiți și uitați și de nici o seamă, care au purtat pe umerii lor binele lumii, sarea pământului, sămânța și roada ascunsă a lui. Numele celor care, din sinele lor și de-a lungul neîncetatei pătimiri, au păstrat sensul august al umanului.” (Articol semnat de Pr. Lect. Dr. Dumitru Pintea și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 27 octombrie 2013)
