De la leagăn până la moarte, viaţa creştinului se realizează prin Sfintele Taine şi se întreţine prin rugăciuni, sub forma ierurgiilor, care îl însoţesc în funcţie de împrejurările vieţii. Poate că în nici un moment din viaţa omului raportarea acestuia la Biserică nu este mai intensă ca în momentul prilejuit de moarte şi de înmormântare. Omul, odată intrat în lume, pas cu pas, se apropie de apusul vieţii, ziua naşterii salutând ziua morţii: „Când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălăşluim” (Panihida).
Slujba Înmormântării este aceea la care, în cele din urmă, rând pe rând, participă toţi oamenii, pentru că prezenţa lor în biserică nu mai depinde de ei înșiși, ci de altcineva, cum ar fi familia adormitului, de exemplu. Atât intrarea, cât şi ieşirea creştinului din lume se fac prin rânduiala liturgică şi spaţiul sfânt al Bisericii. Astfel, putem spune că Botezul şi slujba Înmormântării sunt punctele liturgice care polarizează viaţa creştinului pe pământ. Panihida, denumirea cărții liturgice care cuprinde slujbele Înmormântării și ale pomenirilor, vine din gr. „pannihis”, însemnând priveghere sau slujbă de noapte, pentru că ţinea locul slujbelor (privegherilor) de noapte. Mai exact, face referire la rugăciunile săvârşite de creştinii din primele secole la căpătâiul celor adormiţi, care din cauza vremurilor de persecuţie erau prohodiţi numai noaptea. În Omilie la martiri, Sfântul Ioan Gură de Aur admiră aceste slujbe spunând: „Aţi prefăcut noaptea în zi prin sfintele privegheri”.
Mai multe informaţii în Ziarul Lumina.
