„Icoana este postirea ochilor”, spunea Evdochimov, iar părintele Dumitru Stăniloae definea icoana ca fiind „chip al eternității”. Între aceste două definiții este așezată mâna iconarului. O discuție cu pictorul bisericesc Teodor Păltinean ne-a luminat și ne-a făcut să înțelegem că până la urmă mâna iconarului este o prelungire a inimii, care zugrăvește chipul eternității. Iar de la inimă la chip, prin mână, lucrează harul. Acesta face diferența între o pictură „cu duh” și una nevorbitoare. Astfel „se trăiește” icoana.
Teodor Păltinean face parte din acea categorie de zugravi, aproape anonimi, care scot la lumină chipurile sfinților de sub crusta de funingine depusă peste ele în secole de rugă, prin mai micile sau mai marile biserici de la țară. Un fel de doctori ambulanți de sfinți, care le cercetează starea și, acolo unde aceasta este degradată, repară cu migală și har ceea ce trebuie, neapărat, să rămână lumină și chemare peste veacuri. Alteori, prin mâna lor, sfinții prind viață de la început pe obrazul de var al noilor altare, ca să ne putem bucura și ruga noi, oamenii acestui mileniu tumultuos.
Despre acești zugravi se vorbește mai rar. Deși „terapiile lor” au salvat de la pieire zeci, sute de fresce. Mulți dintre ei sunt autodidacți sau au deprins taina zugrăvirii icoanei de la meșteri mari. Alții și-au făcut ucenicia pe lângă meșteri de țară, la fel de anonimi ca și ei.
„Doctor de sfinți” în peste 30 de biserici
Teodor Păltinean are 63 de ani. S-a născut în satul Dumbrăvița, județul Bistrița Năsăud, unde a și prins dragoste pentru pictura bisericească. Acum locuiește într-un apartament modest din București, care îi servește și ca atelier. A absolvit Școala de Pictură bisericească a Patriarhiei Române în 1988, șase ani mai târziu devenind membru al Uniunii Artiștilor Plastici. Are la activ lucrări de pictură și sculptură, realizate singur sau în colaborare cu profesorii lui, în peste 30 de biserici din Bistrița Năsăud, Hunedoara, Cluj, București, Argeș, Maramureș, Bihor, Prahova, Satu Mare, Dolj, Ialomița, Mehedinți, Dâmbovița ș.a. Între 1993 și 1994, a lucrat la decorarea Operei din Tel Aviv, iar în 2009, în atelierul sculptorului Tasos Haralambos din Nicosia, unde a pictat două bisericuțe „de intersecție”. A mai participat la sculptarea catapetesmelor unor biserici din Canada, Austria, Siria și Germania, a reprodus zeci și zeci de capodopere ale maeștrilor barocului și Renașterii italiene, din secolele XV-XVIII, și a ucenicit pe lângă părintele Sofian Boghiu, Gheorghe Răducanu, Ștefan Calopăreanu și Gheorghe Busuioc, de la care a învățat tehnici de pictură, dar și cum se „trăiește” icoana, chiar dacă, de multe ori, firea omului ispitit nu a putut-o experia în totalitate.
Cele mai frumoase icoane se fac în Postul Mare
„Am avut în satul meu, Dumbrăvița, din județul Bistrița Năsăud, un zugrav care făcea pictură bisericească. Rozoș Ștefan îl chema. În timpul vacanțelor, mergeam cu el să-l ajut la sculptură. De la el am luat primele lecții de pictură bisericească. El a restaurat biserica din satul nostru. Mai târziu, când mă aflam la Timișoara, impresionat de pictura din catedrala orașului, mergeam acolo zile întregi și desenam. După armată, m-am angajat la Atelierele Patriarhiei, de la Mănăstirea Plumbuita, ca sculptor. Acolo l-am cunoscut pe părintele Sofian Boghiu, căruia i-am mărturisit că aș dori să învăț să pictez icoane. «Frate Teodor, să știi că Dumnezeu își alege pictorii de icoane dintre cei care Îl aleg pe El», mi-a răspuns sfinția sa. O vară întreagă m-a trimis prin biserici să desenez icoane. Veneam cu desenele la dânsul, îmi făcea corecții și, în 1978, am dat examenul pentru pictura de icoane, pe care l-am luat. Așa am devenit iconar. În 1988, am luat și autorizația de pictor bisericesc. Părintele Sofian mi-a vorbit despre felul în care se zugrăvește în Muntele Athos. «Acolo se pictează cu post și rugăciune, frate Teodor», îmi spunea dânsul. Și, într-adevăr, am văzut ce înseamnă lucrul acesta în pictura lui Irineu Protcenco, după mine cel mai mare pictor de icoane de la noi, ceva mai realist, executată cu post și rugăciune. Așa trăia el icoana. Această pictură se deosebește de cea făcută de cei care nu posteau. Se vede duhul unei asemenea lucrări. O icoană «se trăiește» intrând într-un anumit duh. Și acel duh este ceea ce se așază, cu mâna pictorului, pe chipul sfântului. Icoana este o minune care face minuni. Părintele Sofian picta uneori chiar în timpul Sfintei Liturghii. După mine, pictura bisericească ar trebui făcută numai de monahi. Pentru că noi, pictorii laici, chiar dacă am vrea, de multe ori nu putem avea trăirea pe care o au ei. Și mai cred că cele mai frumoase icoane se fac în Postul Mare, când smerenia și rugăciunea sunt mai profunde. Se spune că în ultimele zile de viață lui Irineu Protcenco i s-ar fi arătat Maica Domnului și i-ar fi mulțumit pentru felul atât de frumos în care i-a pictat chipul „, ne mărturisește Teodor Păltinean.
O întâlnire de noapte cu părintele Arsenie Boca
Domnul Păltinean spune că în viață a avut parte de multe minuni, poate și datorită faptului că a trăit permanent „printre sfinți”. „Am fost de foarte multe ori ferit de necazuri. Parcă îmi spunea Dumnezeu ce trebuie să fac. Am avut multe încercări, dar sunt ferm convins că o mână divină m-a ajutat să trec peste greutăți”, spune.
O întâmplare tulburătoare l-a marcat pentru tot restul vieții.
„Aveam într-o perioadă probleme de familie. Și eu, și Gheorghe Busuioc, maestrul cu care lucram atunci. Și împreună am hotărât să mergem a doua zi la Drăgănescu, unde lucra părintele Arsenie Boca. Domnul Busuioc îl cunoștea. Lucram la «Botezul Domnului» în biserica pe care o pictam. Peste noapte, mi-a apărut părintele în vis și m-a certat rău de tot: «Toadere, Toadere, pocăiește-te, nu mai păcătui, ține post când pictezi!» Mă certa și pe mine, și pe Busuioc. M-am speriat tare de tot. Foarte devreme, am plecat la biserică și stam pe schelă. Pe la 7:00 – 8:00 apare și domnul Busuioc foarte cătrănit. Cum intră, îmi spune: «Aoleu, Toadere, nu mai mergem. L-am visat pe părintele Boca certându-ne rău, dar rău de tot!» Și ne-am speriat, pentru că nu prea eram noi așa curați sufletește, și nu ne-am mai dus. Așa am ratat, și regret, întâlnirea cu acest extraordinar duhovnic”, povestește domnul Păltinean.
Dintre toate bisericile în care a zugrăvit, i-a rămas la inimă restaurarea picturii tatălui lui Corneliu Baba, maestrul Gheorghe Baba, artist cu studii la Viena, considerat în epocă unul dintre cei mai buni pictori de biserici. „Pictura aceea se «plia» perfect pe arhitectura bisericii, executată de maeștri italieni, aduși de regele Carol I în țară, special pentru asemenea lucrări”, spune artistul.
La finalul discuției, ne-a mărturisit că îi place să-l picteze pe Sfântul Mihail și că și-ar dori să mai lucrez o pictură în frescă, într-o biserică mică, pe undeva la țară, sau oriunde ar fi, „pentru că suntem un colectiv de pictori bisericești, mai de vârsta mea, dornici să muncim”. Iar noi am plecat din atelierul artistului, meditând ceva mai adânc la cuvintele Apostolului Pavel: „Iar noi toți, privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slavă Domnului, ne prefacem în același chip, din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Cor. 3, 18). (Reportaj realizat de Dumitru Manolache și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 24 aprilie 2013)
