Școala din Ghimbav, județul Brașov, una dintre cele mai vechi din România, cu o activitate neîntreruptă timp de cinci secole, și-a aniversat recent ziua de naștere. Această bătrânică în vârstă de jumătate de mileniu este un simbol național al bunei practici în învățământul transilvănean. La edificarea ‘școlii ardelene’ de la Ghimbav au contribuit deopotrivă sașii și românii, dar și învățătorii și preoții satului, căci aici educația copiilor a fost și este și acum un mod de viață, un temei al devenirii lor ca oameni, informează „Ziarul Lumina”.
Ghimbav, pentru mulți dintre noi, înseamnă elicoptere și IAR. Iar mai nou Eurocopter, ca să-i actualizăm emblema. Desigur, această etichetă reprezintă produsul unei campanii de PR cu care producătorii de aparate de zbor s-au mândrit multă vreme. Însă la Ghimbav mai există un motiv de mândrie națională care nu s-a bucurat de aceeași publicitate, dar care și-a trăit propria glorie timp de cinci veacuri. Este vorba de Școala din Ghimbav, care a sărbătorit de curând 500 de ani de la prima atestare documentară. ‘Vă imaginați că unele țări nu au 500 de ani de istorie?’, a spus la aniversare directorul școlii, Radu Chivărean, vădit emoționat, despre edificiul la care au slujit mulți ani cei din familia lui, din neamul chivărenilor. Puține unități de învățământ se pot mândri cu o asemenea performanță, singura care ar putea s-o întreacă în vechime ar fi doar Școala din Șcheii Brașovului. Iată deci că vorbim, în fond, de aceleași pământuri fertile ale educației, ale lucrului bine făcut. Pământuri pe care le parcurgi cale de-o zi, mergând de la o cetate la alta în ritmul lent al carului cu boi. Istoria lor are însă mult mai multe pagini de străbătut. O istorie scrisă de negustorii daci și romani care au jalonat potecile din văile Postăvarului, apoi de români, sași, unguri și cine mai știe câți alții care au netezit de-a lungul vremilor aceste drumuri străvechi.
‘A fost meritul unor preoți și dascăli patrioți, iubitori de carte’
Școala a avut la Ghimbav (Weidenbach, în germană) aceeași importanță în viața așezării ca și biserica. Întemeiată în secolul al XIII-lea de sașii colonizați în Țara Bârsei, satul a cunoscut o dezvoltare continuă, reprezentată chiar și de numărul de locuitori. În anul 1500 erau 500, în 1800, numărul lor aproape s-a dublat la 1.100, în 1989 ajunsese la 6.500, iar în prezent trăiesc aici 5.500 de oameni. Vechea sa stemă, ce înfățișează o inimă din care pornesc trei trandafiri, reprezintă Țara Bârsei și cele trei virtuți creștine – iubirea, credința și speranța – pe care ghimbășenii și-au fundamentat existența. ‘De cum au venit sașii în Transilvania au ridicat întâi biserici și apoi au înființat școli. Știința de carte era la mare preț, le-a amintit directorul Chivărean elevilor și oficialităților adunați în curtea școlii, iar sașii nu precupețeau nimic pentru educația copiilor. Același model l-au urmat și înaintașii noștri, românii din Ghimbav, a adăugat profesorul. Deși mult mai târziu, din cauze social-istorice obiective, și ei au întemeiat și dezvoltat școala românească din localitate, iar acesta a fost meritul unor preoți și dascăli patrioți, iubitori de carte.’ Ca peste tot în Transilvania, biserica a fost cea dintâi școală a copiilor, în unele cazuri, cum este Șcheiul Brașovului, cele două instituții au conviețuit chiar în aceeași curte. De aceea, istoriile celor două așezăminte s-au împletit necontenit, iubirea de carte și iubirea de Dumnezeu aducându-i mereu împreună și pe cei mici, și pe cei mari, care au trebuit să dea seamă de rostul lumii lor. Radu Chivărean: ‘Dorim să ne exprimăm recunoștința față de toți slujitorii școlii din Ghimbav, de la începuturile ei și până în prezent, sași și români, fețe bisericești, învățători, profesori sau directori’. La eveniment au fost prezenți foști dascăli și foști elevi, autorități publice, dar și invitați de la Asociația Aviatorilor Brașoveni, elevi de la Școala de Aviație, fanfara Academiei ‘Henri Coandă’. Slujba religioasă care a însoțit ceremonia a fost închinată memoriei tuturor aviatorilor care au căzut la datorie pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial. Tot în cadrul ceremoniei, s-au dezvelit două plăci, una aniversară și o alta care amintește faptul că în Școala din Ghimbav a funcționat, în perioada 1940-1945, Centrul de Perfecționare a Pilotajului din Aeronautica Militară Română, instituție unde s-a pregătit promoția de aur 10 Mai 1941.
Preotul, obligat, în cazul în care avea copii dotați în școală, să-i trimită la școală în oraș
Documentul care menționează existența unei școli la Ghimbav datează din 1429, dar, cu siguranță, lăcașurile de învățământ și de cult sunt mult mai vechi, construite odată cu așezarea la poalele Munților Postăvarul, Măgura Codlei și Cristianul Mare a coloniștilor sași. Bisericile lor au fost și cele care au edificat primele școli în care copiii învățau citirea, scrierea, aritmetica și religia. Cursurile se desfășurau la început în biserică sau în casele preoților. Mai târziu, în secolul al XVIII-lea, au fost folosite casele țărănești ale lui Georg Schmidts, ale familiei Turk sau Hans Waedtleges. Recensământul populației din Țara Bârsei, din anul 1510, semnalează, de exemplu, faptul că Schulmaster, învățătorul, și clopotarul de atunci, care era și învățător pentru fete, sunt cei mai vechi dascăli ai școlii din Ghimbav. Documentele arată, de asemenea, cum mulți studenți de origine germană, care au studiat la Viena, proveneau din Ghimbav, unde făcuseră studiile primare.
Când în 1457, reformatorul și umanistul Johannes Honterus introduce ‘Noua ordine bisericească a tuturor germanilor din Transilvania’, este reglementată și funcționarea școlilor, document care prevedea, printre altele: obligativitatea educării tinerilor, obligația comunității de a întreține dascălii, gratuitatea învățământului, disciplinele de studiu (cititul, scrisul, catehismul luteran, Biblia și socotitul). Dascălii erau subordonați preotului, fără a avea voie să îi folosească la strângerea recoltelor, iar preotul era obligat, în cazul în care avea copii dotați în școală, să-i trimită la școală în oraș, comunitatea urmând a le suporta cheltuielile. Nu poți să nu te gândești, citind aceste lucruri în revista Școlii din Ghimbav, la chinuita Lege a educației, care, iată, nici la 500 de ani distanță de Honterus, nu are atât de precis și de categoric stipulate normele de aplicare. Tot documentele vremii pomenesc despre exigența și disciplina școlară. Conform legilor de atunci, spun cronicile, un elev a fost spânzurat pentru furt, dar nici dascălii nu scăpau de pedepse corporale. Desigur, nu la aceste dimensiuni, dar școlii românești actuale îi sunt necesare unele măsuri clare, menite s-o așeze în ordinea firească a valorilor sacre.
‘Cum trebuie să se comporte cei bătrâni față de Biserică’ – manual școlar
Din păcate, istoria a făcut ca populația românească să aibă acces mai greu la școală în această regiune. În jurul anului 1700 trăiau la Ghimbav doar 32 de familii românești, ale căror ocupații erau păstoritul și lucrul cu ziua pe pământul sașilor. Dar școala românească, asemenea celei săsești, este înființată tot cu ajutorul Bisericii, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Preotul era singurul care știa să citească la vremea aceea, tinerii învățând pe de rost psalmii și cântările de sărbători. Lecțiile erau de fapt șezători, care se țineau acasă la preot sau la biserică, iar fetele, cântând, curățau porumb sau torceau lână. Mai târziu, pe la 1818-1825, dascălii Stoica Ion, Stoica Irimie și Popa Neculaie și-au pus casele la dispoziție pentru ca elevii să poată învăța carte. Însă lecțiile se țineau de două ori pe săptămână, iarna, când nu mai era de lucru la câmp. Printre obiectele de studiu se aflau ‘Cum trebuie să se comporte cei bătrâni față de Biserică’ și ‘Bucoavnă’ (Abecedarul).
Istoria i-a încercat pe ghimbășenii români adeseori, căci, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, limba maghiară devine limbă oficială de predare, limba maternă devenind un obiect de studiu auxiliar. Anul 1918 va clătina acest proces de deznaționalizare forțată și cel puțin 35 de tineri români care au învățat aici devin medici, arhitecți, preoți, ingineri, învățători, profesori, maiștri. Apoi vine războiul, iar în clădirea școlii, între anii 1940 și 1945, funcționează Școala Militară de Pilotaj. Generalul Dan Stoian (91 de ani): ‘Acolo am fost cartiruiți cu arme și bagaje, în sălile de clasă ale școlii primare din localitate, săli care au fost mobilate ca dormitoare. Localitatea avea mari turme de vaci, boi și bivolițe, care, după 23 august 1944, au dispărut în URSS, în cadrul datoriilor de război, iar popota era foarte bine aprovizionată de un administrator priceput’.
A trecut și perioada comunistă peste Ghimbav, când aici învățau, prin 1981, 650 de elevi, iar în 1989, peste 1.000 de copii. Însă astăzi, la aniversarea celor 500 de ani de existență, edilii au dorit să celebreze nu numai vechimea școlii lor, ci și să le arate tuturor cât de modernă este ea datorită metodelor noi folosite de dascăli în lucrul cu copiii. Școala din Ghimbav, cu întreg trecutul ei plin de glorie, este un zălog al faptului că românii au fructificat în mod productiv tradiția învățământului german din Țara Bârsei, reușind să-i păstreze principiile, rigorile și rolul primordial, alături de credință, în formarea oamenilor mari. Asemenea insule de perenitate nu sunt multe în România, dar e de-ajuns ca reforma societății noastre să înceapă din Casa Școlii și a lui Dumnezeu, și nu din Casa Poporului.
Onoruri triumfale pentru învățătorul satului
‘În anul 1928, la începutul noului an școlar, și-a început activitatea ca învățător stagiar tânărul Michael Salmen din Hălchiu. Odată cu tinerețea și puterea sa a adus în școală și un ‘aer proaspăt’. Foarte curând și-a atras simpatia colegilor săi mai vârstnici, a directorului Hans Klotsch și a autorităților locale. Așa că imediat i-au fost încredințate activități extrașcolare, cum ar fi conducerea corului de femei și a asociației sportive. După cinci ani de practică și succese, a venit vremea titularizării sale ca învățător. Primirea festivă a arătat cât de mare era prestigiul de care se bucurau învățătorii pe atunci: învățătorul Michael Salmen, împreună cu soția sa, a fost adus la Ghimbav din satul său natal, Hălchiu, într-o trăsură împodobită cu garoafe albe și trasă de patru cai. De la intrarea în sat până la locuința de serviciu, tot satul a stat de o parte și de alta a drumului și a aruncat flori în fața tânărului învățător. Clopotele răsunau din turnul bisericii, iar preoții locali, prezbiteriul și reprezentanții Consiliului bisericesc comunal au pregătit primirea. După o slujbă în biserica înțesată de oameni, a urmat partea plăcută, în sala mare a școlii, unde s-a petrecut cu supă de nuntă, fripturi diferite, vin, cafea și cozonaci.’ (Fragment dintr-un articol semnat de Gerlinde Olesch, din ‘Monografia localității Ghimbav’, Mainz, 1999, traducerea: prof. Radu Chivărean)
