Azi trăim într-o lume în care Duhul Sfânt este înăbușit și alungat de indiferentism, materialism, egoisme de tot felul sau false duhuri și energii. De aceea Cincizecimea trebuie să fie o sărbătoare cu mare încărcătură pentru omul modern, șansa unor noi posibilități pe care oamenii le primesc de la Duhul Sfânt. Ea ne cheamă să ne găsim vocația comunitară, să trăim într-un orizont obștesc, să nu cedăm ispitei egoismului ridicată la rang de virtute.
I Pregătirea aperceptivă
Cincizecimea, eveniment istoric relatat în cartea Faptele Apostolilor, reprezintă ziua de naștere a Bisericii Creștine. Dacă la Înălțarea Domnului firea noastră omenească a fost urcată pe tronul împărătesc din ceruri, la Cincizecime S-a pogorât Duhul Sfânt la firea noastră. Puterea Duhului Sfânt coboară peste Sfinții Apostoli și din oameni obișnuiți îi face oameni „preaînțelepți”, curajoși în cele ale credinței. Sfântul Duh nu a venit doar pentru Sfinții Apostoli, ci a venit să îmbrățișeze întreaga creație. El îi pecetluiește pe toți cei botezați de-a lungul istoriei până la sfârșitul veacurilor, îi însoțește și îi însuflețește duhovnicește. De aceea spunem că Cincizecimea nu are doar o dimensiune eclesială, ci și una personală. Cu fiecare creștin se petrece (se repetă) Taina Cincizecimii la Sfântul Botez prin Sfânta Mirungere, iar oamenii credincioși trăiesc o continuă Cincizecime, o continuă împărtășire cu darurile Sfântului Duh.
II Anunțarea temei
Pornind de la evenimentul universal al constituirii văzute a Bisericii, vom vorbi despre „Cincizecimea personală” și preoția împărătească a mirenilor aflată în strânsă legătură cu lucrarea Duhului Sfânt în lume.
III Tratarea
Preoția împărătească a mirenilor
Sfânta Taină a Botezului a fost numită de către părintele Alexander Schmemann „Cincizecimea personală”, adică o însușire proprie a harului lui Dumnezeu pentru a se întări viața creștină dobândită la Botez. Prin această Taină se îndeplinesc, astfel, cuvintele Mântuitorului Hristos că fiecare dintre noi trebuie să ne naștem din nou „din apă și din Duh”.
Creștinii născuți prin Botez și sfințiți prin Mirungere au o „preoție împărătească” sau „duhovnicească”, deosebită de preoția sfințitoare sau ierarhică și într-un fel premergătoare acesteia. Prin „Pecetea darului Duhului Sfânt. Amin”, credincioșii pot colabora cu preoția sacramentală, devin „coliturghisitori”, adică împreună-lucrători cu preotul în actul liturgic. Misiunea „preoției împărătești” este aducerea jertfelor duhovnicești prin prezența și participarea la Sfânta Liturghie, pomelnicul și ofrandele aduse, prin faptele dragostei frățești, prin rugăciune. Toți creștinii trebuie să fie participanți activi la viața Bisericii în lume. De aceea, a conștientiza „preoția împărătească” nu este altceva decât a trăi plenar condiția de creștin.
Așa cum la Cincizecime Duhul Sfânt S-a pogorât sub formă de limbi ca de foc, individualizate pentru fiecare Apostol, le-a dat putere, i-a împrospătat, i-a binecuvântat, în starea în care se aflau ei, tot așa fiecare om are chemarea lui personală, vocația lui, șansa lui de a înflori și rodi într-un mod special. Marea provocare a creștinului de astăzi este să conștientizeze la ce anume este chemat, ce vocație are, ce loc trebuie să umple ca „piatră vie” în Biserică.
Sfântul Apostol Pavel spunea despre slujirea creștinilor: „Și pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învățători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor” (I Cor. XII, 28). În mod concret, preoția împărătească a mirenilor se poate manifesta prin următoarele slujiri: liturgică prin coliturghisire dialogală; didactică în cazul profesorilor de religie și învățământul teologic; pimenică sau conducătoare în conformitate cu Statutul Bisericii Ortodoxe Române; misionară prin viața în Hristos și după măsura darului cu implicare socială, culturală, ștințifică, economică, didactică, politică după nevoile comunității.
Preoția împărătească este o realitate eshatologică, așa cum dă mărturie Sfântul Ioan Evanghelistul în Cartea Apocalipsei, atunci când descrie Noul Ierusalim: „Și templu n-am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu Atotțiitorul și Mielul este templul ei” (Apocalipsa XXI, 22). Acest lucru arată că nefiind templu, nu mai este nici preoție sacramentală, ci doar împărătească și că toți ne vom împărtăși și vom sluji Mielului nemijlocit. Pregustăm această experiență în Săptămâna Luminată, când fiecare credincios practicant, bărbat sau femeie, gustă din Sfintele Paști (pâine și vin special sfințite), administrându-le singuri timp de o săptămână.
Duhul Sfânt în Biserică și în lumea de azi
Pericopa de la Sfântul Evanghelist Ioan care se citește la praznicul Rusaliilor ne arată că oamenii fără Duhul Sfânt sunt foarte împrăștiați, rămân adepții unui punct de vedere personal și nu se pot ridica la înțelegerea adevărurilor veșnice. Până nu Se coboară Duhul Sfânt, oamenii nu pot fi comunitari cu adevărat, nu pot spune asemenea Părinților Sfintelor Sinoade „Părutu-S-a Duhului Sfânt și nouă”. Duhul Sfânt vine, străbate mințile, sufletele și constituie un adevăr comun, veșnic, dincolo de părerile personale ale fiecăruia. Din 12 Sfinți Apostoli foarte deosebiți unul de altul, Dumnezeu a făcut, prin lucrarea Duhului Sfânt, o primă comunitate. Este taina pe care încercăm să o trăim noi toți în Biserică. La fiecare Sfântă Liturghie așteptăm pogorârea Sfântului Duh („pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci-L înnoiește nouă”) ca să fim integrați toți în această unitate epiclectică în care se află Maica Domnului și cei 12 Apostoli, Sfinții Îngeri și toți sfinții lui Dumnezeu.
Duhul Sfânt a dat Sfinților Apostoli puterea de a se face înțeleși, posibilitatea de comunicare de la inimă la inimă, de la minte la minte. Și aceasta va rămâne pentru totdeauna zestrea Bisericii. Astfel, Cincizecimea vine ca o recuperare a unui moment de rătăcire în istoria omenirii, și anume ridicarea Turnului Babel când s-a întemeiat o comunitate bazată pe ambiție. La Cincizecime, Sfinții Apostoli au primit focul Cuvântului (sabia Duhului) care arde granițele dintre oameni, care duce la unitatea și înțelegere, păstrând identitatea celui care cuvântă, dar și a celui care ascultă.
Duhul Sfânt este o Prezență permanentă în lume, în Biserică și în inima omului. Și această Prezență se va face simțită până la sfârșitul veacurilor, când Biserica se va extinde la dimensiunile întregii lumi. Viața Bisericii nu poate fi decât una de invocare a Duhului Sfânt în cadrul Sfintei Liturghii, a Sfintelor Taine și ierurgii, dar și la nivel personal. Orice creștin își începe rânduiala de rugăciune prin rugăciunea „Împărate ceresc, Mângâietorule†¦”. Nu putem să Îl numim pe Dumnezeu „Tatăl nostru” decât în Duhul Sfânt. Toată viața creștină este dusă în umbra Duhului, pe care-L simțim în inima noastră ca dragoste, bucurie, pace (Galateni V, 22), care lucrează în noi daruri și tămăduiri.
IV Asocierea
Creștinii sunt chemați să conștientizeze că sunt „preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” și că viața lor este sfințită, curățită, înnoită de lucrarea Duhului Sfânt printr-o „Cincizecime personală” continuă. Duhul Sfânt Se dăruiește tuturor, vrea să facă o comunitate din oameni separați, îi unește în Biserica lui Dumnezeu, Trupul cel tainic al lui Hristos.
V Generalizarea
Prin Duhul Sfânt, așa cum spunea Părintele Stăniloae, curge și crește viața dumnezeiască în Biserică. În afara Cincizecimii nu există adevărată unitate între oameni decât în moarte. Unitatea care dă viață și sens vieții, care înnoiește și împrospătează vine din Învierea Domnului, prin lucrarea Duhului Sfânt. Chiar dacă lucrarea Duhului în Biserică nu se mai realizează prin minuni sensibile ca la Rusalii, El întreține viața dumnezeiască în ea cu împreuna-lucrare a omului.
VI Aplicarea
Întreaga noastră viață trebuie să stea sub semnul Cincizecimii și al preoției slujitoare prin care ne sfințim pe noi înșine și contribuim la sfințirea lumii. (Articol apărut sub semnătura Pr. lect. dr. Radu Mureșan și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 25 iunie 2013)
