Sărbătoarea Crăciunului este începutul perioadei cu cele mai frumoase obiceiuri populare din tot ciclul anului calendaristic. În general, repertoriul folcloric al Crăciunului este asemănător pe tot cuprinsul țării. Ar fi de semnalat, totuși, unele obiceiuri specifice anumitor zone și regiuni, cu elemente particulare interesante, care dau un colorit variat datinii.
În principal, obiceiurile gravitează în jurul colindatului, obicei străvechi, care la noi coboară până în vremea daco-romană, de unde, trecând prin veacuri, s-a îmbogățit tematic și artistic și a ajuns ca astăzi să fie un fenomen de suflet românesc, de măiestrie artistică și de credință.
Cu ‘Steaua’, cu ‘Vicleimul’ sau ‘Irozii’, cu ‘Moș Crăciun’ sau numai constituiți în cete, pe vârste, colindătorii vestesc ca Magii din Evanghelie ori ca păstorii Betleemului: ‘Astăzi s-a născut Hristos’. Ca și în vechime, Crăciunul este așteptat cu nerăbdare și bucurie de toată lumea. Aproape că nu există sat la noi unde să nu se colinde. În Moldova și Bucovina se cântă numai textele de colindă, în timp ce în Transilvania se cântă și alte poezii populare. Chiar și ‘Miorița’ se colindă. Nicolae Boboc, în cartea sa ‘Motivul premioritic în lumea colindelor’ (1985), demonstrează faptul că imaginile baladei sunt frecvent întâlnite în colindele maramureșene.
Obiceiul colindatului
Create ca expresie a credinței primite prin predică încă din epoca apostolică, când în ținuturile dunărene s-a răspândit creștinismul propovăduit după tradiție de Sfântul Apostol Andrei, și de la el prin misionarii greci și daco-romani, colindele sunt tocmai prelucrarea în spirit popular a învățăturii creștine evanghelice, receptarea liberă a ideilor și reproducerea lor într-o imagistică nouă, îmbogățită de credințele poporului. Ele vorbesc despre Mântuitorul Iisus Hristos ca om, ca Dumnezeu, ca Fiu al Tatălui ceresc, Mântuitor, Răscumpărător ș.a., chipul său fiind înfățișat în imagini multiple și variate.
Deși au un pronunțat caracter hristocentric, colindele au primit și teme noi, legate de aspecte ale vieții sociale și spirituale românești. În acest fel, unele colinde au un caracter liric, altele au, prin contaminare, un pronunțat accent de baladă.
O seamă de colinde sunt inspirate din teme laice. Așa se face că avem colinda ‘de cerb’, ‘de fecior’, ‘de fată’, ‘Ziurel de ziuă’ sau ‘colindul curților’, cum este ‘La poartă la Ștefan Vodă’. De asemenea, în unele zone, colindătorii poartă măști sau recuzită asemănătoare cu obiceiurile de Anul Nou, ceea ce ne duce cu gândul la Calendele romane, care au supraviețuit la noi, nu în colindă, ci în obiceiurile și alaiurile urătorilor.
Obiceiul colindatului este mai puternic în Transilvania și Moldova. Aici, se reunesc cete de diferite vârste, care umblă, după datină, în seara Ajunului, chiar toată noaptea, și cântă pe la casele sătenilor, vestindu-L pe Hristos, asemenea primilor creștini.
‘Umblatul cu ‘Steaua”
Dorința creștinilor de a reproduce scene de la Nașterea Mântuitorului, ca venirea Magilor după steaua călăuzitoare, a dat naștere la ‘Umblatul cu ‘Steaua”. Textele de stea relatează despre drumul Magilor până la Betleem și închinarea lor cu daruri: aur, smirnă și tămâie (aurul simbolizează demnitatea împărătească, smirna – suferință, tămâia – jertfă). Steaua, confecționată asemenea astrului divin (uneori este foarte mare, ca în zona Neamțului), cu icoană pusă în mijloc, este purtată în față de cetași. Toți colindă într-un glas în fața gazdelor, iar în final le urează sănătate și prosperitate. În general, ‘Steaua’ se detașează, în tradiție, de colinda propriu-zisă. Textele specifice sunt cunoscute cu numele de ‘cântece de stea’ și sunt tipic religioase.
În Bucovina, de Crăciun, colindă mai mult fetele mici, flăcăii și femeile măritate, iar fetele mari așteaptă acasă colinda flăcăilor. După ce cântă la fereastră, aceștia intră în casă, unde sunt cinstiți de gazdă. Mircea Eliade consideră că ospățul colindei este partea cea mai veche a datinii, părere care trebuie primită cu oarecare rezervă, pentru că, dacă ea exprimă un adevăr în ce privește vechimea colindei, e mai puțin probabil ca ospățul să fi precedat alte părți ale datinii, precum cântarea în comun și ritualul.
‘Irozii’, ‘Moș Crăciun’, ‘Neața’
Pe lângă colindatul propriu-zis, se joacă și piese inspirate de evenimentul Nașterii Domnului. De un pitoresc aparte este piesa ‘Irozii’ sau ‘Vicleimul’ – reproduce întâlnirea Magilor cu regele Irod și conflictul pe tema aflării Noului Împărat, vestit de steaua care li s-a arătat la răsărit. Transpusă din misterele medievale în mediul popular, piesa a circulat până în vremea noastră și păstrează, frecvent, caracterul de dramă liturgică.
La fel de întâlnită este piesa ‘Moș Crăciun’, care însoțește în multe părți colinda și reproduce legendara întâlnire a Maicii Domnului cu bătrânul Crăciun (personaj apărut în antichitatea creștină, după un motiv apocrif elen și transmis prin influența tradiției slave la noi, unde a dobândit o mare popularitate).
În Gârbovi, Ilfov, cu o seară înainte de Ajun, se umblă cu ‘Neața’, iar în ziua de Ajun, cu colinda ‘Bună dimineața’. Tot aici se întâlnesc colinde speciale pentru băieți și colinde pentru fete.
Cântece de cultură creștină
De amintit că există și alte teme, străine obiceiului creștin, fapt care i-a determinat pe unii cercetători să considere obiceiul ca fiind la origine laic, chiar păgân, prilej cu care au făcut o separație netă între colinda laică și cea religioasă. Tentația unei asemenea aprecieri vine din faptul că repertoriul colindelor cuprinde, pe lângă elementele creștine, legate de Nașterea Domnului mai ales, și o mulțime de motive laice, chiar mitologice.
Indiferent de tipologia întâlnită, colindele rămân cântece de cultură creștină. Chiar numele colindei vine din latinescul ‘acolo,-ere’ și înseamnă ‘a cinsti’, în sens religios. Răspândite pe un spațiu mare la noi, dar și în alte părți ale lumii, ele sunt cântate cu acel melos liturgic specific și dau expresia unui sentiment de trăire a misterului Nașterii în cadrul spiritual al tradiției populare.
În ceea ce privește datinile teatrale întâlnite, acestea cultivă aspecte ale aceluiași mister, dar în forme proprii, cu elemente dramatice, menite să reproducă secvențe din atmosfera nativității, într-o viziune care – fie că vine din surse canonice, fie apropiate de acestea, dar consacrate de multă vreme în repertoriul popular – este ilustrativă pentru sărbătoarea pe care o celebrăm. (Articol publicat în ‘Ziarul Lumina’ din data de 24 decembrie 2010)
