Sfântul Împărat Constantin cel Mare a stat la temelia libertății de manifestare a întregii Biserici creștine. Pentru buna sa îndrăzneală prin care a reușit să schimbe o întreagă lume, Dumnezeu l-a așezat laolaltă cu sfinții Săi, în cereștile Sale locașuri.
Sfântul Împărat Constantin se naște în partea răsăriteană a marelui Imperiu Roman, spre sfârșitul veacului al III-lea. Cei ce cred în rânduiala dumnezeiască afirmă cu putere în toată vremea: iată, vin Dumnezeule, ca să fac voia Ta. Așa a făcut și Constantin. Se naște în chip providențial din părinți credincioși și buni (Elena, mama lui, era creștină), crește ca soldat în preajma împăratului Dioclețian și dobândește arta de a conduce instituțiile statului. Vede în mod direct efectele inutile ale persecuțiilor și înțelege puterea creștinilor. Istoricii vremii (Eusebiu și Lactanțiu) ne mărturisesc că Hristos i Se revelează lui în mod direct și minunat. De atunci, la fel ca Saul, dă mărturie despre dumnezeirea lui Iisus Hristos nu prin predică, ci prin legile și lucrul mâinilor sale. Istoricul Teodoret spune că împăratul și-a dorit să se boteze în Iordan la fel ca Împăratul Hristos. Istoria a mărturisit: „Constantin și-a făcut fiii creștini”.
„Pildă de viață închinată lui Dumnezeu”
Cel ce împlinește voia lui Dumnezeu este mereu actual și veacurile nu aduc cu ele și ștergerea numelui său. Și Constantin se regăsește aici. Este actual pentru că el a devenit mângâietorul celor în nevoi, al celor ce sufereau prigoană pentru că-L mărturiseau pe Hristos Domnul, Fiul Înomenit al Dumnezeului Celui viu. Sfântul Constantin ne arată concret că orice om poate realiza o relație vie și personală cu Hristos. Pentru el, Împăratul cerului și al pământului nu rămâne ascuns, ci Se revelează ca Dăruitor viu și Protector Atotputernic.
Dintotdeauna Biserica noastră a mărturisit guvernarea lumii de către Dumnezeu prin oameni. Sfântul Împărat Constantin cel Mare s-a făcut pildă de ascultare, deși avea lumea întreagă datornică spre supunere. Despre el, Eusebiu al Cezareei, istoricul perioadei patristice, spunea: „Dintre toți bărbații care au apucat vreodată să stăpânească peste împărăția romanilor, singur Constantin a ajuns să fie în chip vădit iubit de Dumnezeu Cel atoatestăpânitor, făcându-se pentru toți oamenii o adevărată pildă de viață închinată lui Dumnezeu”.
Fericit cel ce aduce pacea!
Chemat să slujească ca împărat, Constantin a avut în grijă pacea lumii. Așa a înțeles el să împlinească fericita poruncă: „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Dar pacea imperiului nu putea fi dobândită fără găsirea unei soluții concrete și responsabile a problemei creștine. În 313, împreună cu împăratul Liciniu, Sfântul Constantin hotărăște la Milan ca religia creștină să nu fie doar îngăduită, ci și ajutată spre răspândire și spre întărire. Din acele vremuri avem ca mărturie cuvintele învățatului Lactanțiu, biograful său, care spune: „Devenit împărat, Constantin Augustus nu a întreprins nimic mai înainte de a-i reda pe creștini cultului și Dumnezeului lor”. A ctitorit biserici și a organizat sinoade pentru pacea și liniștea Bisericii. Prin Sinodul de la Niceea, Constantin a rezolvat problema datei Paștelui, care neliniștea și dezbina întreaga lume creștină.
Începând cu anul 317, Sfântul Împărat a dat acces creștinilor pentru înaltele funcții în stat. În 322, chipului zeului Mithra a fost șters definitiv de pe monede, iar în 321 duminica a devenit în mod oficial zi de odihnă în tot imperiul. Din 324, Constantin rămâne singur stăpânitor peste tot Imperiul Roman. Un an mai târziu, adună toți episcopii pentru a readuce unitatea dogmatică a Bisericii, scindată de erezia preotului Arie.
Părinte al Bizanțului
Sfântul Împărat Constantin a rămas în memoria Sfintei noastre Biserici și ca părinte al Imperiului Bizantin, leagănul și podoaba creștinismului vreme de câteva secole. Această cetate el o construiește din temelii, punând un nou început lumii romane. Dorea cu tot dinadinsul acest lucru, voia un imperiu nou, un stat nou, o capitală nouă, o ordine socială bazată pe principii noi. Iar această noutate era Creștinismul cu modul lui de viață. Pentru a deveni universal, pentru tot imperiul, Constantin a înțeles că este nevoie de o singură conducere creștină și de o capitală creștină – Constantinopolul.
Faptele sale de milostenie și de mângâiere împărătească arătate creștinilor i-au adus Sfântului Constantin sfârșit bun și pomenire veșnică. El a murit botezat de episcopul Eusebiu al Nicomidiei în Duminica Rusaliilor a anului 337. A fost înmormântat împreună cu mama sa la Biserica „Sfinții Apostoli”, ctitoria sa, din Constantinopol.
Posteritatea creștină va da mărturie până la venirea Celui Ce l-a preaslăvit pe Constantin pe pământ: „Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l și ca Pavel chemarea nu de la oameni luând, cel între împărați Apostolul Tău, Doamne, împărăteasca cetate în mâinile Tale o a pus, pe care păzește-o totdeauna în pace, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule, Iubitorule de oameni”.
(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția de Oltenia, din 25 februarie 2013)
