Fire meditativă, calmă, profundă, pianistul Costin Filipoiu rămâne în memoria celor care îl întâlnesc, fie şi pentru prima oară, drept un om cu totul aparte. Originalitatea sa constă în simplitatea cu care se poartă, vorbeşte şi reacţionează, deşi talentul cu care a fost înzestrat l-ar fi putut învălui repede în mantia mândriei. Din biografia tânărului muzician, nu atât premiile câştigate în ani şi ani de muncă sunt de reţinut, cât mai ales modul în care Îl mărturiseşte pe Dumnezeu.
La o zi după susţinerea unui concert în Sala Mare a Ateneului Român, Costin pare preocupat. Îmi confirmă că gândul îi zboară, parcă fără voia sa, la reprezentaţia susţinută în seara precedentă. A fost un succes! I-au spus-o toţi apropiaţii: profesori, prieteni, membrii familiei. „Ceea ce mă bucură mult este că maestrul Dinu Ciocan – profesorul de la care am învăţat cele mai multe lucruri legate de muzică şi nu numai, cel căruia îi cer sfatul şi acum ori de câte ori simt nevoia – a fost mulţumit de felul cum am cântat şi mi-a spus că am progresat în toate direcţiile. Mi-a confirmat că e bine ce fac la Nürnberg şi că sunt pe drumul cel bun”, se exprimă cu entuziasm pianistul.
De 17 ani, Costin Filipoiu locuieşte în Germania. În tot acest timp a studiat şi s-a perfecţionat la clasele celor mai buni profesori de pian, a câştigat concursuri, iar în prezent este profesor asociat la „Hochschule für Musik” din Nürnberg. Vine în ţară de două ori pe an – la Crăciun şi în vacanţa de vară – sau şi mai des, când este solicitat pentru vreun concert. Îi este dor, în fiecare minut al vieţii sale, de ţară, familie şi oamenii dragi. Recunoaşte că dacă nu ar fi avut credinţa ca aliat de nădejde, cu greu ar fi putut să-şi ţină sufletul întreg acolo. „După liceu, m-am dus la studii în Berlin. Am resimţit greu despărţirea de mediu, de familie, de părintele duhovnic, fără ca părinţii să-şi dea seama prin ce treceam. A trebuit să am răbdare. Acelea au fost momente în care mergeam mai des la biserică decât la orele de pian. Participam în fiecare zi la Sfânta Liturghie. Tot la Berlin m-am ataşat foarte mult de vrednicul de pomenire părinte Constantin Mihoc, care mi-a fost duhovnic. Am cântat la strană în biserica în care slujea dânsul. Cânt şi acum, din anul 2007, în corul bisericii din Nürnberg. Îmi place foarte mult”, precizează muzicianul român.
Vorbeşte calm, cu zâmbet pe faţă şi în priviri, mai ales când îşi aminteşte de sfârşitul liceului – momentul-cheie de până acum al existenţei sale, când a deschis ochii şi inima spre cele ale lui Dumnezeu. Un pelerinaj în Grecia, câteva cărţi citite şi o serie de filme cu tematică religioasă i-au descoperit tânărului Filipoiu o cale pe care nici măcar nu o bănuia. Un drum care avea să-l împlinească, să capete viziunea adevărată asupra vieţii. „Cunoscându-L pe Dumnezeu, pianul nu mi s-a mai părut important. Nu aveam nici 18 ani când am realizat asta. Simţeam că nu mai avea rost să câştig concursuri, să fiu cel mai bun. Nu mai găseam motivaţia de a fi în competiţie. Dispăruse ambiţia. Descoperisem ceea ce aş putea numi deşertăciunea muzicii”, admite cu sinceritate Costin.
Mai multe detalii în Ziarul Lumina.
