Formula din prologul ioanin ‘Cuvântul S-a făcut trup’ (Ioan 1, 14) și imnul hristic din Filipeni 2, 5-11, unde Sfântul Apostol Pavel descrie parcursul lui Hristos începând cu coborârea de la Tatăl, trecând prin moarte și revenind prin înălțare la Tatăl, au constituit pentru Părinții primelor veacuri jaloanele învățăturii hristologice
Primii teologi creștini au analizat taina Preasfintei Treimi din perspectiva trimiterii Fiului lui Dumnezeu în lume, adică a iconomiei mântuirii. Întrebările apărute s-au referit atât la raportarea Fiului față de Tatăl și Duhul Sfânt, cât și la posibila unire dintre dumnezeire și umanitate în persoana Sa. Cu această problematică se deschide perioada Sinoadelor Ecumenice (325-787), în care s-au formulat dogma trinitară și cea hristologică, precum și teologia icoanei.
Atitudinea împăratului Constantin față de disputa ariană
Victoria împăratului Constantin cel Mare (306-337) asupra lui Liciniu la Chrysopolis, 19 septembrie 324, a adus unitatea politică a întregului Imperiu Roman. Noul împărat a anulat toate dispozițiile de persecuție ale lui Liciniu, înțelegând că este chemat de Dumnezeu pentru răspândirea credinței creștine. Deja în toamna lui 324, noul bazileu a fost informat despre cearta teologică izbucnită la Alexandria între preotul Arie și episcopul Alexandru, referitor la relația dintre Dumnezeu-Tatăl și Fiul Său, ce tulbura de mai mulți ani unitatea de credință a Răsăritului. Constantin cel Mare, care avea deja o experiență prin implicarea în cearta donatistă din nordul Africii încă din toamna anului 312 și convocarea sinoadelor de la Roma din 313 și Arelate 314, a trimis imediat o scrisoare către Alexandru al Alexandriei și către Arie (textul scrisorii la Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, (II, 64-72), traducere de Radu Alexandrescu, (PSB, vol. 14), Editura IBMBOR, București, 1991, p. 117-121), prin consilierul său, Osius de Cordoba, în care le cerea acestora să revină la unitatea credinței și deplângea faptul că s-au certat din cauza unor ‘pricini mărunte și atât de neînsemnate’ (Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, II, 71, 1). Neînțelegerea mizei teologice a disputei dintre cei doi nu l-a ajutat pe Constantin să aplaneze cearta, iar prin aceasta să scutească Biserica de un episod dramatic al existenței ei.
Prima informație despre un ‘mare sinod’
Osius de Cordoba, care a remarcat gravitatea lucrurilor, a trecut în drumul de întoarcere spre reședința imperială Nicomidia prin Antiohia, unde a prezidat la sfârșitul lunii decembrie 324 un sinod (episcopul Filogenius al Antiohiei murise la 20 decembrie) constituit din 56 de ierarhi, în cadrul căruia a fost probabil ales episcop de Antiohia Eustațios și au fost depuși și anatematizați trei episcopi susținători ai lui Arie – Eusebiu de Cezareea, Narcis de Neronia și Theodot de Laodiceea. Acestora li se oferea șansa să se justifice la marele sinod ce urma să se desfășoare la Ancyra, în Galatia, în anul 325. Aceasta este prima informație privitoare la convocarea unui ‘mare sinod’ de către împărat, dar în cele din urmă acesta nu s-a mai ținut la Ancyra, ci la Niceea (azi Iznik, în Turcia), reședință imperială de vară.
Refugiul lui Arie în Palestina
Dincolo de detaliile legate de cronologia începutului certurilor ariene, putem situa începutul neînțelegerii în jurul anului 318 (după altă datare 320), atunci când într-un sinod alexandrin Arie și partizanii săi au fost excomunicați de către episcopul Alexandru al Alexandriei. Presbiterul alexandrin a susținut că Logosul aparținea lumii create, atunci când episcopul Alexandru al Alexandriei i-ar fi rugat pe presbiterii din oraș să-și exprime poziția cu privire la textul din Pildele lui Solomon 8, 22: ‘Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui; înainte de lucrările Lui cele mai de demult’. Arie și alți șase preoți și diaconi alexandrini din anturajul său (în scrisoarea de protest către episcopul Alexandru a lui Arie erau numiți șapte preoți, doisprezece diaconi și doi episcopi libieni) au fost excomunicați și s-au refugiat în Palestina. De aici, sprijinit probabil și de Eusebiu de Cezareea Palestinei, Arie caută ajutor la mai mulți episcopi palestinieni, sirieni, precum și la Eusebiu de Nicomidia, episcopul capitalei imperiale. Arie scrie multe scrisori din Palestina, în timp ce episcopul Alexandru este nevoit să-și susțină poziția.
Dezbaterile teologice au divizat episcopatul din imperiu, unii susținându-l pe Arie, alții pe episcopul Alexandru. Eusebiu de Nicomidia a convocat în 320 (după altă datare 323) la sediul său episcopal un sinod cu participarea episcopilor din Bitinia, Siria și Palestina, unde aceștia au afirmat comuniunea cu Arie, cerându-i episcopului Alexandru reprimirea acestuia în Biserică. Evident, episcopul alexandrin a refuzat categoric această decizie, iar astfel cearta a escladat până la 19 septembrie 324, când Constantin cel Mare îl învinge pe Liciniu și devine împărat și al Orientului. La cumpăna dintre anii 324/325 are loc sinodul de la Antiohia, care i-a condamnat pe Arie și pe susținătorii săi, despre care am relatat mai sus, fiind doar pregătirea pentru Sinodul de la Niceea din 325.
‘Mărturisiri de credință’
Ceea ce este important pentru istoria Crezului niceo-constantinopolitan este faptul că, în cadrul certurilor teologice amintite, Arie, precum și alți episcopi, au creat obiceiul de a-și susține propria poziție teologică prin ‘mărturisiri de credință’. Arie însuși, alături de preoții și diaconii ce-i susțineau poziția, au prezentat episcopului Alexandru în cca 320 o mărturisire de credință proprie, în care susțineau unicitatea lui Dumnezeu și statutul de creatură al Fiului, deși unul special în interiorul creației.
Simbolul antiohian
Sinodul antiohian din 324/325 amintit mai sus, la care au participat 56 de episcopi din Palestina, Arabia, Fenicia, Siria, Cilicia și Capadocia, a redactat o scrisoare sinodală cu o mărturisire de credință, păstrată în limba siriană și descoperită de Eduard Schwartz și reconfirmată de Luise Abramowski. Acest simbol de credință condamnă arianismul și se referă evident la expresii folosite de Arie în mărturisirea trimisă de el episcopului Alexandru (o traducere în limba engleză a acestei mărturisiri de credință oferă Jaroslav Pelikan and Valerie Hotchkiss (Editors), Creeds & Confessions of Faith in the Christian Tradition: Vol. 1. Rules of Faith in the Early Church. Eastern Orthodox Affirmations of Faith. Medieval Western Statements of Faith, Yale University Press, New Haven – London, 2003, pp. 85-86). Simbolul antiohian folosește expresii biblice pentru întemeierea dumnezeirii Logosului, fără să utilizeze conceptul deoființă sau să dezvolte conceptual relația dintre Tatăl și Fiul. Importanța acestui simbol constă în faptul că a devenit ‘precursorul tuturor mărturisirilor sinodale’ (John N.D. Kelly), bazându-se probabil pe structura unei vechi mărturisiri locale, pe care a îmbogățit-o cu noi expresii antiariene.
Pentru istoria Simbolului niceean este fundamental atât faptul că acest simbol a fost redactat prin adăugiri la o veche formulă de credință trinitară, precum și existența anatematismelor la finalul său, care de fapt condamnă punct cu punct învățături prezente în Thalia lui Arie. (Va urma)
‘Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce. Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt, și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl.’
Filipeni 2, 5-11
